Anxietatea, stresul, îngrijorarile tale sunt în limite normale sau au scăpat de sub control?  Frica îți controlează viața? Citește pentru a afla!

Posted by:

Anxietatea si stresul

Anxietatea si stresul

Dacă anxietatea a scăpat de sub control, folosește tehnicile recomandate în acest articol! “

Frica este o reacție emoțională la o situație externă. A fi în apropierea unui animal sălbatic este un exemplu de situație în care orice persoană ar simți emoția fricii. Anxietatea este o emoție similară, doar că animalul sălbatic se află în interiorul persoanei și de cele mai multe ori, nu poate fi recunoscut. Anxietatea este așadar asemeni unui animal sălbatic care dă târcoale omului și îl amenință, ascunzandu-se în același timp foarte bine pentru a nu putea fi văzut și eventual capturat. În această situație, neputând identifica sursa exactă a pericolului și nesuportând incertudinea, omul începe să proiecteze frica asupra unor animale domestice de exemplu, pe care le poate vedea și auzi și de care se poate feri deși acestea nu reprezintă niciun pericol real sau în cel mai rău caz ar reprezenta un pericol în cazul unor inprudențe majore din partea omului.

Anxietatea este emoția persoanei care își simte amenințată integritatea sinelui. Cu toții simțim anxietate uneori în diferite situații și de foarte multe ori se dovedește a fi productivă. Atunci când  emoții ca anxietate, stresul sau frica apar,  acestea generează hormoni care fac organismul să acționioneze ca și cum ar fi amenințat. Bătăile inimii sunt accelerate, temperatura corpului crește, palmele transpiră. Acest mecanism denumit “luptă sau fugi” este benefic întrucât ne face să reacționăm prompt și să luptăm cu “inamicul”.  Acesta poate fi răspunsul corpul la o amenințare fizică precum apropierea unei mașini sau la o situație stresantă precum un examen, un interviu sau o întâlnire cu oameni noi.

Partea mai puțin bună este că acest mecanism pune în mișcare foarte multă energie stocată în organism și asta pentru că celule sunt amorsate pentru a ajuta corpul să scape de pericol.Ne putem imagina astfel ce se întâmplă în corpul nostru atunci când anxietatea este constantă sau copleșitoare.  Hormonii de stres, care sunt proiectați să se ocupe de pericol pe termen scurt, rămân “porniți” pentru o perioadă lungă de timp iar mintea reacționează la evenimente inofensive ca și cum ar fi pericole reale. Când stresul/anxietatea  sunt mentale, corpul pune hormonii la lucru fără niciun rezultat. Nici răspunsul “luptă-sau-fugi” nu este de niciun ajutor în acest caz. Astfel că atunci când anxietatea interferează cu funcționarea noastră generală sau cu una din nevoile noastre fundamentale, cum ar fi cea de odihnă/relaxare/somn, putem dezvolta o tulburare de anxietate.

Oamenii care suferă de anxietate generalizată se îngrijorează excesiv, așteptându-se la ce este mai rău chiar și atunci când nu există nici un motiv aparent de îngrijorare. Ei anticipează dezastre sau sunt extrem de preocupați de bani, familie, sănătate, job, întreținerea casei sau de planificarea timpului – frica de a nu întârzia, de a nu avea suficient timp pentru ceva etc. Uneori doar gândul de a trece de ziua respectivă le generează anxietate. Persoanele foarte anxioase nu știu cum să oprească acest flux de îngrijorări și simt că le scapă de sub control, chiar dacă de obicei realizează că anxietatea lor este mult prea intensă în raport cu situația respectivă.

Anxietatea poate fi cauzată de factori genetici, de istoricul familial sau de experiențele de viață, îndeosebi de cele foarte stresante. Practica arată de foarte multe ori cauze precum: anticiparea rușinii și umilinței preluate din discursul unui părinte sever și critic, diferite conflicte psihice cum ar fi nevoia de succes și frica de eșec și/sau succes, conflictul dintre nevoia de autonomie și frica de abandon, frica narcisistă de a nu face o impresie perfectă. De asemenea, experiențe traumatizante de viață, cum ar fi dezastrele naturale, atentatele, consecințele unui conflict major/revoluție/război, pot declanșa o tulburare de anxietate.

Tot ceea ce gândim și facem își are originea la nivel inconștient iar inconștinetul este locul în care se depozitează toată istoria noastră, inclusiv fricile, durerile, emoțiile dificile resimțite în stadiile anterioare de dezvoltare. Prin urmare, tulburarea de anxietate este cauzată de ceva de la nivelul inconștientului, de cele mai multe ori corelat cu o experiență în  din copilărie.

Atât copilăria timpurie cât și copilăria mică sunt perioade critice pentru dezvoltarea și adaptarea sinelui la lumea reală și niciunul dintre noi nu poate reuși să treacă de aceste perioade un câștigător desăvârșit. La un anumit nivel,  noi toți ieșim din copilărie cu diferite nevroze sau probleme de personalitate. Acestea, la rândul lor, își pot găsi la un moment dat și în anumite contexte/situații de viață un tărâm fertil de manifestare, de creștere în intensitate, ca și cum aceste dificultăți pe care orice om le are, caută un cadru în care să poată prelua controlul. De foarte multe ori, anxietatea se instalează atât de timpuriu încât oamenii se identifică cu ea, cred că face parte din normalitatea lor. La fel de des, chiar dacă anxietatea preia controlul mai târziu în viață, o poate face într-un mod atât de insidios, afectând dezvoltarea personală și întregul curs al vieții atât de subtil, încât oamenii nici nu își dau seama că fricile le conduc viața, ci nu dorințele, valorile personale. În acest stadiu, omul nici nu își mai asumă responsabilitatea propriei vieți, această responsabilitate generându-i alte frici și creând tărâmul fertil pentru anxietatea de anxietate. Tot în acest stadiu, omul nu mai este în totalitate conștient de propriile dorințe, credințe, valorii pentru că și-a delegat fără să vrea și să știe alegerile și deciziile anxietății.

Foarte des, anxietatea și depresia co-există, relația dintre ele fiind una foarte complexă. Uneori anxietatea este acoperită de o formă de depresie, alteori depresia este acoperită de o formă de anxietate. De foarte multe ori se întâmplă ca ele să apară împreună. Pentru a înțelege și gestiona aceste stări, este nevoie de efort, energie, angajament și disciplină. A gestiona aceste emoții nu înseamnă a le elimina cu totul din viața noastră. Întotdeauna vor exista experiențe de viață care ne fac să se simțim deprimați sau anxioși. Viața va include întotdeauna contexte de  amenințare, incertitudine, neglijare, insecuritate, conflict și inevitabila conștientizare a morții. Apărările noastre încearcă în permanență să evite conștientizarea impactului profund al acestor lucruri inevitabile. Anxietatea este parte din viața noastră, o experiență pe care niciunul dintre noi nu o poate evita.

Viața în sine este o experiență generatoare de anxietate. Provocarea pentru oameni este să învețe să trăiască cu anxietatea, cu ajutorul conștientizării și utilizării constante a propriilor resurse și abilități de management. Iar aici psihoterapia este cea care poate ajuta!

Simptome ale anxietății:

  • Teama cu privire la ceea ce alți oameni ar putea gândi despre tine
  • Frica de a te trezi într-un loc/situație fără ieșire
  • Senzația constantă de copleșire
  • Frica de a fi în public/situații sociale
  • Frica de moarte
  • Frica de a nu pierde controlul
  • Frica de a nu face greșeli sau de a te face de rușine în fața altor oameni
  • Frica de a nu înnebuni
  • Frica îndreptată spre anumite gânduri iraționale, obiecte, circumstanțe, situații
  • Menținerea constantă a unui nivel foarte ridicat al conștiinței de sine
  • Nevoia de a te așeza, a sta aproape de ieșiri
  • Dificultăți de concentrare, pierderi ale memoriei de scurtă durată
  • Dificultăți de gândire, vorbire coerentă, de a urmări conversații
  • Gânduri repetitive, ruminații neîncetate
  • Furie, nervozitate, iritabilitate, lipsă de răbdare
  • Senzația de a fi tot timpul sub presiune
  • Senzația de uscăciune a gurii, dificultăți de înghițire
  • Insomnii, dificultatea de a adormi sau treziri dese din somn
  • Agitație, neliniște și dificultăți de relaxare
  • Oboseală constantă și senzație de epuizare
  • Transpirație excesivă, dificultăți de respirație, palpitații
  • Dureri de cap, de mușchi, de stomac, sau dureri inexplicabile
  • Tremurat, furnicături, ticuri

Simptomele se pot agrava sau ameliora în unele perioade, dar de cele mai multe ori se agravează în perioadele stresante cum ar fi cele cu: probleme de sănătate, examene, prezentări, interviuri, conflicte în familie sau cuplu.

Dacă în cele mai multe zile te confrunți cu două sau trei dintre aceste simptome, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine, este să ceri sfatul unui psihoterapeut.

Oricum, sunt remedii/tehnici pe care le poți încerca singur acasă și care te pot ajuta, în special dacă anxietatea ta nu este severă. Le poți găsi AICI

1

Principiul Plăcerii vs. Principiul Realităţii. Când riscul şi prudenţa devin acelaşi lucru

Posted by:

Principiul Plăcerii vs. Principiul Realitatii. Cand riscul si prudenta devin acelasi lucru

Principiul Plăcerii vs. Principiul Realitatii. Cand riscul si prudenta devin acelasi lucru

“Viaţa ca o întortocheată datorie poate fi minunată, dar aventura trebuie să îşi găsească şi ea locul. Datoria şi aventura nu sunt incompatibile dar e nevoie de o înţelegere profundă a vieţii interioare. Lasă Principiul Plăcerii să existe alături de Principiul Realităţii, în viaţa ta, şi promite-ţi că te vei uita la balanţă cu regularitate.” Michael Randolph

Poveste despre Balanţă, din culisele psihoterapiei

Într-o zi, Paul şi-a pierdut serviciul, fără să înţeleagă de ce. Fusese un angajat model. Nu întârzia, nu se îmbolnăvea niciodată, respecta termenele limită, făcea tot ce i se cerea fără să se plângă. Mare amator de rutină, Paul nu deranjase niciodată pe nimeni pentru că nu îşi dorise să avanseze. Îşi dorise doar un job stabil şi permanent unde să vină să îşi facă treaba şi de unde să îşi câştige pâinea. Doar că s-a întâmplat ca un alt angajat mai tânăr să îşi dorească să avanseze şi acesta şi-a dorit jobul lui Paul. Şi l-a dorit atât de mult încât, pentru a câştiga încrederea şefului cel mare, şi-a asumat riscul de a fi dat afară. A câştigat încrederea şefului. Paul nu prea avea pasiuni şi interese deosebite şi reuşise, în cei zece ani de muncă, să strângă suficienţi bani cât să stea acasă un an, doi. Într-o zi, s-a dus la piaţă să cumpere cartofi. Şi-a amintit ce îi spunea mama lui când era la şcoală “dacă nu înveţi, o să ajungi vânzător în piaţă, ca răposatul de taică`tu.” Aşa că a învăţat. A învăţat din greu şi totuşi, acum era şomer. A avut brusc o revelaţie şi s-a trezit cu o dorinţă nestăvilită de a vinde legume în piaţă…
Paul s-a trezit de dimineaţă mai fericit ca niciodată. Mergând spre piaţă, acolo unde îl aştepta propria lui tarabă, a realizat că paşii i-o iau înainte cu o energie pe care nu o mai simţise niciodată. Ideea de a vinde în piaţă îl făcea să se simtă viu. Îi venea să alerge, lucru care îi displăcuse tot timpul. De câte ori era nevoit să meargă mai repede, simţea palmele date de mama lui după ceafă atunci când îl lua de afară de la copii şi îl trimitea în grabă în casă, la teme. A început să alerge. Îşi imagina că o să fie cel mai de treabă vânzător din piaţă. Avea să cureţe legumele de noroi, să lustruiască fructele, să facă legături generoase de verdeaţă şi să taie cozile inutile de la ţelină, ca să le fie oamenilor uşor să le pună în sacoşe. Îşi imagina că o să le recomande clienţilor marfa cea mai bună şi atunci când va fi nevoit să vândă fructe şi legume de o calitate îndoielnică, o să le şuşotească clienţilor adevărul. Toţi o să îl iubească şi o să se închesuie la taraba lui. Bunicuţele o să îl îndrăgească atât de mult încât o să îi dăruiască din când în când câte un borcan de zacuscă sau dulceaţă făcute din legumele şi fructele cumpărate de la el.
Paul s-a instalat la taraba lui cu încredere şi a început să studieze cântarul. Era foarte vechi şi avea două braţe…pe unul trebuia să pună legumele şi pe celălalt, greutăţile. Înainte să se dumirească, au venit primii clienţi. S-a uitat neajutorat spre colegul lui dorind să îi ceară ajutorul. Acesta i-a aruncat în treacăt un zâmbet ironic anticipându-i parcă eşecul. „Las` că vezi tu!” începuse să îl urmărească pe Paul vocea mamei. A încercat să se scuture de gânduri şi să se concentreze asupra cântarului. „Trebuie să fie simplu. Pun greutăţile într-o parte, de la mic la mare.” În timp ce aranja greutăţile, l-a auzit pe colegul lui râzând. „Sunt inscripţionate, prietene!” îi spuse. Paul s-a uitat la greutăţi dar nu a reuşit să mai vadă nimic. Nimic!
Orele treceau iar Paul se mişca la fel de încet. Îi lua foarte mult timp să pună cântarul în echilibru. Ba punea prea multe legume, ba prea multe greutăţi. Începuse să nu mai suporte privirile critice ale colegului său şi teama că nervoşii clienţi vor pleca înainte ca el să termine de cântărit. A încercat să revină la planul lui iniţial şi ca să se încurajeze a sfătuit o bătrână să cumpere cartofi roşii, în loc de albi. “Cumpăr cartofi din piaţa asta de 30 de ani şi nimeni până acum nu a pus la îndoială că sunt în stare să mi-i aleg singură.” În timp ce îşi cerea scuze, Paul l-a auzit din nou râzând pe colegul lui. Apoi râsul s-a răspândit la colegul colegului, apoi la colegul colegului colegului până când în toată hala nu mai răsuna decât ecoul unui râs general şi înfricoşător.
Când a venit seara, Paul a plecat spre casă agale, cu paşii săi obişnuiţi. Acasă s-a trântit direct în pat. Era frânt şi totuşi nu putea adormi. Dar nici nu se putea ridica. A rămas toată noaptea într-o stare intermediară, răpus de întrebări. Ceea ce îl chinuia pe Paul era dacă trebuie să fie prudent şi să aştepte să prindă rapiditate în timp, adică “de la sine” sau să facă el ceva în privinţa asta şi să rişte punând greutăţi mai mari de la început. Adică, “o să învăţ să echilibrez balanţa aşteptând cu prudenţă ca experienţa câştigată în timp să îşi spună cuvântul sau să experimentez de la început mai multe variante influenţând astfel propria mea experienţă? Dar de fapt, în care situaţie e vorba despre prudenţă şi în care de risc? Când sunt prudent nu risc? Când risc nu sunt prudent?” Paul simţise de multe ori că e nevoie de greutăţi mari pentru a putea echilibra balanţa însă îi fusese teamă că o greutate prea mare pusă deodată, o va dezechilibra iremediabil. A doua zi, Paul a început să pună greutăţi un pic mai mari dar tot nu era mulţumit. Simţea că pierde prea mult timp şi îi era teamă că îşi va pierde taraba. A început să îl urmărească pe colegul lui cu experienţă şi a descoperit un lucru interesant. Într-adevăr, de foarte multe ori, colegul lui reuşea să aprecieze greutăţile întocmai şi să echilibreze balanţa foarte repede. Însă alteori, nu reuşea. Şi în aceste dăţi, când de exemplu, punea greutăţi prea mari, întreba clientul dacă poate să mai adauge legume. Aşa că, fie adăuga legume, fie schimba greutăţile. Uneori, colegul său se mişca atât de repede cu greutăţile şi cu legumele, ba punea greutăţi, ba scotea legume, încât se încurca de tot şi o lua de la capăt fără să clipească. Iar clientul nici măcar nu observa. Văzând toate astea, Paul a început să se întrebe: „Sunt pregătit să risc şi să îmi asum riscul de a pune mai mult într-o parte? Sunt pregătit să o iau de la capăt imediat ce am realizat că am greşit? Sau eşecul mă va încetini din nou pentru totdeauna? Am suficientă încredere în mine şi putere pentru a-mi putea susţine propriul eşec? Îmi este în acest moment răbdarea folositoare sau doar pierd timp preţios din viaţa mea? Sunt pregătit să îmi asum riscul de a nu fi pregătit?
Pentru că nu se cunoaşte pe sine, Paul îşi va răspunde la toate aceste întrebări abia după ce va risca. Şi dacă după ce va risca, va realiza că nu era pregătit să rişte? Ei bine, nu e sfârşitul lumii, se poate preface că era pregătit până când chiar va deveni. Pentru că până la urmă nu e decât o chestiune de alegere personală.

O să te întrebi apoi, păi nu e lucru rău să te prefaci? Nu, atâta timp cât asta te ajută să te cunoşti pe tine însuţi pentru a putea deveni autentic.
Mai multe despre autenticitate, într-un articol viitor.

0

Poezia temperamentelor sau Fii conştient de resursele tale native

Posted by:

Cele patru tipuri de temperament, identificate de David Keirsey sunt: intuitiv-afectiv, intuitiv-reflexiv, sensorial-judicativ şi sensorial-perceptiv. În situaţii similare, cele patru temperamente se manifestă astfel:

 

  • În vreme ce intuitiv-afectivii încearcă să le creeze celorlalţi condiţii confortabile,
  • Intuitiv-reflexivii explică ce pot şi ce nu pot face,
  • Senzorial-judicativii se strâng laolaltă, formând o grupare,
  • Senzorial-perceptivii îşi urmăresc propriile interese.

 

  • În vreme ce intuitiv-afectivii se lasă pradă emoţiilor,
  • Intuitiv-reflexivii îşi păstrează calmul,
  • Senzorial-judicativii se îngrijorează,
  • Senzorial-perceptivii se simt stimulaţi.

 

  • În vreme ce intuitiv-afectivii sunt în căutare de inspiraţie şi sens,
  • Intuitiv-reflexivii vor să înţeleagă totul pe cale raţională;
  • Senzorial-judicativii participă la ritualuri şi ceremonii;
  • Senzorial-perceptivii participă la festivităţi şi petreceri.

 

  • În vreme ce intuitiv-afectivii excelează la literatură în şcoală,
  • Intuitiv-reflexivii reuşesc în domenii ştiinţifice;
  • Senzorial-judicativii sunt potriviţi pentru studii economice;
  • Senzorial-perceptivii învaţă acţionând.

Cuvintele-cheie ale temperamentelor

[table id=1 /]

Fă-ţi testul din Home-Test de Personalitate şi Temperament şi află care sunt cuvintele tale cheie.

0

Judicativul şi perceptivul sau Cum îţi planifici lumea?

Posted by:

Celor care preferă atitudinea judicativă le place să aibă o viaţă organizată şi planificată. În general, iau decizii cu uşurinţă şi le pun în aplicare ad litteram. Dimineaţa vor să ştie ce au de făcut de-a lungul zilei, iar schimbările de program îi scot din ritm şi îi irită. Le place să aibă mereu un scop în viaţă şi se adaptează greu situaţiilor neprevăzute. Cei care preferă atitudinea perceptivă sunt mai relaxaţi şi nu au o viaţă prea organizată, iar deciziile le iau pe moment. Uneori îşi amână hotărârile până în ultima clipă pentru a strânge cât mai multe informaţii şi a vedea “cum stau lucrurile”, ceea ce l-ar înspăimânta pe un judicativ! Dimineaţa se bucură de noua zi şi de surprizele cu care aceasta îi întâmpină. Dacă se întâmplă ceva neprevăzut sau lucrurile s-au modificat între timp, perceptivii se adaptează foarte uşor, lăsându-se luaţi de val  fără să-şi facă probleme. Cele două atitudini, judicativă şi perceptivă, reprezintă stiluri de viaţă opuse. Tipul judicativ, organizat din fire, îşi planifică treburile, se pregăteşte temeinic şi îşi duce la bun sfârşit proiectele. Îşi petrece timpul în mod constructiv şi creator, fără să-l irosească. Adesea, judicativii se simt presaţi de timp, căci orice lucru, fie pregătirea mesei, fie scrierea unei disertaţii, reprezintă pentru ei un proiect care trebuie încheiat. Tot ce rămâne neterminat “stă pe cap” judicativilor, nemulţumindu-i. Mai puţin organizaţi şi mai flexibili, perceptivii nu îşi fac planuri bine definite şi adesea le modifică pe parcurs, în general nu se pregătesc, ci preferă să rezolve lucrurile din mers. Nu se prea simt presaţi de timp, căci sunt interesaţi nu atât să încheie un proiect, cât să adune cât mai multe informaţii. În consecinţă, vor urmări mai multe lucruri deodată, spre deosebire de judicativi, care preferă să-şi rezolve treburile pe rând. Perceptivilor le place să trăiască viaţa aşa cum este, fiind mai puţin preocupaţi să realizeze ceva. În timp ce judicativii sunt neliniştiţi când lasă ceva neterminat, perceptivii sunt, dincontră, neliniştiţi când termină ceva, pentru că nu suportă lucrurile definitive şi imuabile.

Conform statisticilor, judicativii şi perceptivii reprezintă 55%, respectiv 45% din populaţie, procentele incluzând un număr egal de bărbaţi şi femei. Judicativii şi perceptivii sunt atraşi unii de ceilalţi şi în acelaşi timp s-ar strânge de gât! Fiind lipsiţi de spontaneitate şi având o viaţă mult prea planificată, judicativii apreciază compania perceptivilor, mereu amuzanţi şi naturali; la rândul lor, perceptivii beneficiază de spiritul organizatoric al judicativilor. Pe aceasta se şi  întemeiază relaţiile dintre ei, la care perceptivul va contribui prin adaptabilitate şi bună dispoziţie, iar judicativul, prin felul eficient în care pune ordine în viaţa amândurora.

Să ne imaginăm o situaţie concretă. Când a aflat că soţul ei urma să aibă o deplasare în weekend, Ana, aparţinând tipului judicativ, a planificat să-şi viziteze două prietene (ambele aparţinând tipului perceptiv). A insistat să fixeze cu fiecare momentul când se vor vedea, întrucât voia să-şi noteze totul în agendă, dar amândouă  perceptivele ezitau să facă promisiuni – una spunând că “nu ştie précis” ce va face în weekend, cealaltă că “urmează să mai vorbească până atunci”. Ana a devenit nerăbdătoare, căci pierduse nu ştiu cât timp la telefon ca să-şi asculte prietenele întorcând problema pe toate feţele. Pentru că judicativii tind să ia repede decizii, ea s-a indispus văzând cât de nehotărâte şi dezorientate erau cele două, care n-au reuşit până la urmă să ajungă la nicio concluzie – lucru ce îl nelinişteşte profund pe tipul judicativ.

Când au un program foarte strict la serviciu, perceptivilor li se pare că nu mai pot fi deschişi şi flexibili decât după-masa, în familie şi în weekend. La serviciu par să  împrumute ceva din trăsăturile judicativilor, dar odată ajunşi acasă devin ei înşişi – mai relaxaţi, mai sociabili şi mai spontani. Judicativii au tendinţa de a refuza alte informaţii odata ce au luat o hotărâre. Uneori greşesc procedând aşa căci informaţiile respective se pot dovedi vitale. Perceptivii, pe de altă parte, continuă adesea să acumuleze informaţii cărora nu le dau până la urmă nicio întrebuinţare.

Intră în Home-Test de Temperament şi Personalitate pentru a te cunoaşte mai bine pe tine însuţi şi pe cei din jurul tău.

0

Reflexivul şi afectivul sau Cum iei decizii despre lume?

Posted by:

Funcţia reflexivă şi funcţia afectivă, numite funcţii judicative, se referă la modul în care luăm decizii şi la procesul prin care ajungem la concluzii şi judecăţi asupra lucrurilor. Ca să luăm o hotărâre, trebuie mai întâi să primim informaţii folosindu-ne de una din funcţiile noastre perceptive – senzorială sau intuitivă (vezi art. Senzorialul şi Intuitivul). Abia după ce am dobândit informaţii pe calea care ne este proprie (senzorială sau intuitivă) putem decide în funcţie de ceea ce am asimilat. Nu putem lua hotărâri dacă nu am asimilat informaţii şi trebuie să înţelegem că oamenii decid nu numai în moduri diferite (reflexiv sau afectiv), ci şi plecând de la informaţii diferite (senzoriale sau intuitive). Aşa cum percepem în moduri diferite, luăm decizii în moduri diferite, şi anume folosind funcţia noastră preferată, reflexivă sau afectivă. Funcţia reflexivă face apel la raţiune şi la logică şi se caracterizează prin fermitate, detaşare şi obiectivitate. Oamenii care preferă această funcţie, privesc de obicei lucrurile din afară şi tind să nu se implice personal. Nu arată ce simt – chiar dacă au sentimente foarte puternice – şi cel mai adesea dau dovadă de obiectivitate. Sunt buni analişti, sunt neclintiţi în hotărârile lor şi nu se lasă dominaţi de emoţii. Funcţia afectivă pune în schimb accentul pe armonia din relaţiile interumane, ţine seama de nevoile oamenilor şi de împrejurări, de sentimente individuale şi de loialitate. Tipul afectiv participă la trăirile celorlalţi şi ia hotărâri în funcţie de influenţa, bună sau rea, a hotărârilor lui asupra oamenilor. Când se gândeşte să întreprindă ceva, afectivul îşi pune problema efectelor acelui lucru asupra celorlalţi. Reflexivul crede în cinste şi în dreptate, iar în absenţa lor se simte ultragiat şi protestează vehement. La nevoie, îşi expune deciziile metodic şi detaşat. Pentru că pune mare preţ pe standarde şi pe principii, de obicei ignoră circumstanţele atenuante.Tipul afectiv ia hotărâri într-o manieră mai personală şi mai subiectivă, iar nevoile oamenilor şi împrejurările dificile din viaţa lor îl mişcă profund. Afectivii îşi exteriorizează cu uşurinţă sentimentele şi îşi exprimă fără reţineri simpatiile. Spre deosebire de reflexivi, se simt personal implicaţi în majoritatea deciziilor pe care le iau şi sunt gata să facă orice ca să mulţumească un om. Pe reflexivi şi afectivi îi desparte nu atât incapacitatea de a se înţelege unii pe alţii, cât neputinţa de a cădea de acord. Când reflexivii află de greutăţile cuiva, ridică din umeri şi pot spune uneori “Ei şi ? O să treacă.”, în vreme ce afectivii privesc compătimitor şi spun “Săracul de el!”. Reflexivii nu sunt totuşi lipsiţi de sentimente, chiar dacă nu li se citeşte în ochi compasiunea, aşa cum se întâmplă cu afectivii. Se pare că predispoziţia pentru judecăţi reflexive şi cea pentru judecăţi afective sunt la fel de frecvente. Totuşi bărbaţii se deosebesc de această dată de femei: 65% dintre ei aparţin tipului reflexiv, faţă de 35% dintre femei. Această diferenţă de număr a generat în societatea noastră credinţa că, prin natura lor, bărbaţii sunt mai raţionali, iar femeile mai sentimentale. O situaţie tipică este aceea în care bărbatul reflexiv îi spune femeii afective: “Fii şi tu logică măcar o dată!”, iar femeia îi răspunde: “Pune şi tu un pic de inimă!”. Schimbul acesta de replici e tipic tocmai pentru că există mai mulţi bărbaţi reflexivi şi mai multe femei afective. Când rolurile se inversează, tradiţia noastră culturală este bulversată. “ Bărbatul viitorului mileniu”, despre care se credea că va avea un comportament predominant afectiv, nu pare prea uşor de acceptat, aşa cum nu e acceptată încă nici femeia reflexivă. Reflexivii — bărbaţi sau femei — nu-i prea menajează pe oameni şi spun lucrurilor pe nume, cu riscul de a se dovedi lipsiţi de tact. Nu ţin neapărat să placă, aşa că nu fac nimic în acest sens. Afectivii, în schimb, evită din răsputeri să spună celor din jur lucruri neplăcute şi, cu tactul care-i caracterizează, preferă uneori să le ascundă adevărul. Vor să fie simpatizaţi şi mulţi dintre ei caută prilejuri în care să-şi manifeste însuşirile afective, bucurându-se astfel de căldura şi aprobarea oamenilor. De exemplu, un reflexiv nu se va simţi stânjenit să anunţe pe cineva că e concediat, chiar dacă nu e încântat să o facă. În schimb, unui afectiv îi va displăcea profund o asemenea însărcinare şi va găsi, probabil, o persoană care să o preia. Când afectivii sunt totuşi obligaţi să anunţe o concediere, ei vor suferi împreună cu cel în cauză. Reflexivii şi afectivii pot mai uşor convieţui şi lucra împreună dacă îşi împărtăşesc unii altora punctul propriu de vedere. Reflexivii înţeleg atunci că şi afectivii sunt sensibili la logică, iar aceştia văd că şi reflexivii au sentimente profunde, chiar dacă le maschează. Când reflexivii acceptă să ia în considerare dorinţele şi sentimentele oamenilor, iar afectivii acceptă să ţină cont de consecinţele logice ale unei decizii, şansa ca cele două tipuri să se înţeleagă sporeşte.

 

Intră în Home-Test de Temperament şi Personalitate pentru a te cunoaşte mai bine pe tine însuţi şi pe cei din jurul tău.

0

Senzorialul şi intuitivul sau Cum cunoşti lumea?

Posted by:

Funcţia senzorială şi funcţia intuitivă se referă la modul în care cunoaştem lumea din jur şi primim informaţii de la ea. Ele ne spun cum observăm oamenii, lucrurile şi situaţiile şi cum asimilăm ceea ce citim şi ceea ce ni se spune. E foarte important să înţelegem aceste două predispoziţii. Deciziile noastre ulterioare şi modul în care le ducem la îndeplinire depind de felul în care percepem sau observăm lucrurile. De aceea, funcţia senzorială şi funcţia intuitivă se numesc perceptive.  Însuşirile noastre senzoriale depind de informaţiile pe care ni le furnizează cele cinci simţuri – văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. Dacă aveţi o funcţie senzorială dezvoltată, veţi pune probabil accentul pe tot ce este specific şi particular; veţi prefera să faceţi un singur lucru odată, veţi trăi în prezent, veţi ţine seama de toate instrucţiunile primite; aveţi înclinaţie spre concret  şi vă bazaţi întotdeauna pe datele reale; sunteţi probabil o persoană “cu picioarele pe pământ” , care preferă realitatea posibilului şi se simte atrasă de acţiune, nu de speculaţie. Senzorialii sunt ancoraţi de regulă în realitatea cotidiană, preferă lucrurile bine determinate şi măsurabile, sunt pricepuţi în chestiuni practice. Îşi rezolvă problemele în mod sistematic, pas cu pas, dând mare atenţie aspectelor precise, concrete. Adesea absorb pur şi simplu orice informaţie factuală, chiar dacă nu au nevoie de ea.  Le place să se folosească mereu de cunoştinţele acumulate şi fac lucrurile metodic, concentrându-se asupra prezentului. Consecinţa este că pot fi inconştienţi de urmările actelor lor. Intuitivii sunt complet diferiţi: ei absorb şi percep un spectru mult mai larg şi mai difuz de informaţii, reţinând mai curând întregul decât componentele. Dacă aveţi o funcţie intuitivă dezvoltată, tindeţi să neglijaţi faptele şi instrucţiunile, abordând orice activitate într-o manieră personală. Câteodată sunteţi “cu capul în nori”, mai interesat de idei şi posibilităţi decât de realităţile cotidiene, şi tindeţi să vă concentraţi asupra viitorului. Vă place mai degrabă să dobândiţi  cunoştinţe noi decât să vă folosiţi de cele deja acumulate. Intuitivii tind să trăiască în viitor, descoperind permanent noi posibilităţi şi căi de a schimba şi a îmbunătăţi lucrurile. Simt imediat ce îmbunătăţiri s-ar putea aduce unei situaţii date şi le place să-şi imagineze cum ar  trebui procedat. Uneori sunt complet rupţi de realităţile cotidiene şi uită, de pildă, unde îşi lasă cheile, abonamentul de autobuz ori portofelul.  Au o privire de ansamblu, neatentă la detalii, dar pot surprinde tipare ascunse şi relaţii subtile între oameni sau lucruri. Se entuziasmează în faţa oricărui proiect nou, în care se grăbesc să se implice, şi lucrează bazându-se adesea pe fler. Nu asimilează informaţii la întâmplare, căci pentru ei totul se leagă şi este investit cu sens.

Conform statisticilor, 75% din populaţie aparţine tipului senzorial şi 25% celui intuitiv. Cele două tipuri se regăsesc în egală măsură la femei şi la bărbaţi. Fiind mai numeroşi, senzorialii sunt mai adaptaţi la lumea din jur. Ca şi introverţii, intuitivii sunt în minoritate şi simt adesea că se află în afara societăţii. Neînţelegerile ce se nasc între oameni sunt cauzate de diferenţele din interiorul celor patru perechi de predispoziţii, dar diferenţele de percepţie a lucrurilor dintre senzoriali şi intuitivi stârnesc, probabil, cele mai mari frustrări şi conflicte. Întrucât senzorialii percep realitatea cu ajutorul simţurilor, ei trebuie să vadă, să atingă, să guste sau să miroasă un lucru, altfel totul li se pare ireal. Intuitivii, în schimb, nu au nevoie de lucruri concrete, preferă să şi le imagineze; ei jonglează mental cu idei şi concepte, stabilind legături între lucruri. Când un senzorial şi un intuitiv fac schimb de informaţii, niciunul nu înţelege prea bine ce spune celălalt. Senzorialilor li se pare că intuitivii sunt neglijenţi, ba chiar iresponsabili în privinţa verificării datelor şi detaliilor; intuitivii, la rândul lor, cred că senzorialii sunt lipsiţi de imaginaţie şi incapabili să vadă în perspectivă. Dacă un senzorial primeşte indicaţii de la un intuitiv, el va descoperi că nu i s-au dat toate informaţiile de care avea nevoie. Intuitivul spune ceva vag, de pildă: „E spre capătul coridorului, cum treci de chestia aia rotundă, undeva pe stânga.” Un senzorial ar da informaţii mai detaliate, cum ar fi: „Când ieşi din lift la etajul doi, o iei pe coridor la dreapta, treci de biroul asistentei care e sub arcada rotundă şi la a treia uşă pe stânga o să găseşti cabinetul doctorului.” Un intuitiv are mai multe şanse să înţeleagă indicaţiile altui intuitiv. Intuitivii vorbesc între ei fără să termine propoziţiile şi totuşi se înţeleg foarte bine. Cum reuşesc e un mister pentru senzorialul dornic de detalii. Să ne imaginăm o  familie în care soţul e senzorial, iar soţia intuitivă. Locuiesc într-o casă mare şi adesea trebuie să-şi reamintească unul altuia unde se află câte un lucru. El, ca orice senzorial, spune: „E pe raftul din dreapta, în corpul din stânga al dulapului galben de la etajul doi.” Ea intră în panică , prea multe informaţii îl zăpăcesc pe un intuitiv, însă, în orice caz, ar fi preferat să i se spună: „Este la etajul doi, în dulapul galben, corpul din stânga,raftul din dreapta.” Senzorialul începe cu o informaţie specifică (poziţia exactă a obiectului) şi continuă cu una generală (la etajul doi), în timp ce intuitivul merge de la general (etajul doi) spre specific (poziţia obiectului). Senzorialii fac faţă mult mai uşor aspectelor practice ale existenţei. Le place de obicei să meşterească prin casă şi rezolvă micile probleme de zi cu zi fără efort. Intuitivii se descurcă mai greu în viaţa practică. Totuşi, pentru că trăim într-o lume concretă şi practică, trebuie să se adapteze şi ei. Unii reuşesc destul de bine, dar cei mai mulţi sunt ineficienţi; însărcinările zilnice le iau mult timp, îi obosesc şi îi secătuiesc de puteri. Câteodată, intuitivii se întreabă de ce se simt extenuaţi deşi nu au făcut mare lucru. Răspunsul este că au consumat prea multă energie încercând să facă faţă detaliilor practice ale vieţii; faptul că trebuie să organizeze şi să ţină o casă, să călătorească, să conducă, să gătească, să meargă la cumpărături, să coasă, să-şi amintească unde au pus cheile şi să ajungă unde trebuie fără să întârzie, toate acestea îi aduc la capătul puterilor. Când primesc însărcinări mai complexe, îi îngrijorează gândul că nu le-au reţinut bine. În asemenea cazuri, se văd nevoiţi să apeleze la funcţia lor senzorială mai puţin dezvoltată. Şi pe senzoriali îi obosesc asemenea situaţii, dar în mai mică măsură, căci beneficiază de latura lor cea mai dezvoltată. Ei ştiu să se bucure din plin de plăcerile fizice ale vieţii pentru că au simţurile treze în orice clipă. Intuitivii sunt atraşi de clipa ce va veni, ratând adesea bucuriile prezentului. În conversaţie, senzorialii fac adesea aluzie la realităţi din trecut, dar fără să le lege neapărat de viitor. Pentru intuitivi, trecutul este trecut; îl menţionează doar în măsura în care este relevant pentru viitor. Să observăm că ambele funcţii perceptive sunt importante, depinzând de informaţia care ne interesează. Când luăm o hotărâre, e bine să cerem şi părerea unei persoane de tip opus, căci aceasta ne-ar putea oferi un gen de informaţii la care nici nu ne-am gândit. Percepţia noastră devine astfel mai echilibrată, punându-ne la dispoziţie date mai multe şi mai precise pe baza cărora să decidem. Uneori oamenii cred că ar trebui să se situeze între cele două tipuri, dar o asemenea poziţie de echilibru nu este de dorit. Când suntem conştienţi de funcţia noastră dominantă, ne ştim mecanismele psihologice şi ne putem folosi de ele în viaţă. Dacă suntem pe teren neutru , la mijloc, nu ne vom putea identifica nici punctele forte, nici predispoziţiile; prin urmare, nu vom şti cum anume funcţionăm. Dacă simţiţi că vă aflaţi undeva la mijloc, e posibil să aveţi dificultăţi în viaţă. Se întâmplă ca din anumite motive să nu ne fi dezvoltat niciuna din predispoziţiile noastre naturale, iar unul dintre motive este reprimarea acestor predispoziţii în copilărie. Se poate ca nici în viaţa adultă funcţia noastră dominantă să nu se fi dezvoltat. Chiar dacă procesul e mai lent, nu e niciodată prea târziu să acţionăm în acest sens, regăsindu-ne sinele adevărat.

 

Intră în Home-Test de Temperament şi Personalitate pentru a te cunoaşte mai bine pe tine însuţi şi pe cei din jurul tău.

2

Introvertul, extravertul şi ambivertul sau Ce atitudine ai faţă de lume?

Posted by:

În timp ce unii dintre noi preferă lumea exterioară a oamenilor şi lucrurilor, alţii preferă lumea interioară a gândurilor şi contemplaţiei. Indiferent ce predispoziţie avem, ea reprezintă sursa noastră de energie. Extraverţii şi introverţii au nevoie de medii de viaţă diferite care să-i stimuleze şi să le transmită energie. Extraverţii simt nevoia să comunice; ei vorbesc şi se exprimă cu uşurinţă şi sunt mai degrabă expansivi decât rezervaţi. Introverţii au nevoie de singurătate, de perioade în care să reflecteze şi să cântărească lucrurile; ei sunt mai curând rezervaţi decât expansivi. În faţa solicitărilor lumii exterioare, extraverţii “ ies” din ei înşişi, pe când introverţii “intră” în ei înşişi. În vreme ce extraverţii sunt sociabili şi prietenoşi, simţind nevoia să le împărtăşească şi celorlalţi ideile şi problemele lor, introverţii sunt mai reţinuţi şi mai detaşaţi. Au nevoie de momente de linişte, în care să nu fie tulburaţi. Extraverţii simt mereu nevoia să fie în contact cu oamenii, să comunice, să discute, să interacţioneze. Atenţia lor se îndreaptă spre lumea exterioară. Prezenţa introverţilor, acasă sau la serviciu, îi nelinişteşte, iar pasivitatea şi neputinţa acestora de a comunica îi fac să-şi piardă răbdarea. Introverţii sunt cât se poate de diferiţi: ei au nevoie de singurătate pentru a analiza lucrurile cu atenţie. Acţionează mai încet decât extraverţii, preferând să reflecteze temeinic înainte. Sunt mai răbdători, iar atenţia le este îndreptată spre lumea interioară. Când au în preajmă extraverţi, acasă sau la serviciu, se simt extenuaţi. Adesea se închid în sine, ascunzându-şi emoţiile.  Conform statisticilor americane, 70-75% din populaţie aparţine tipului extravert, iar 25-30%, tipului introvert. Ambele tipuri cuprind în egală măsură bărbaţi şi femei. Fiind mai numeroşi, extraverţii nu au în general probleme de adaptare. Introverţii sunt în minoritate şi de aceea resimt acut presiunea extraverţilor de a deveni mai comunicativi şi mai sociabili. Fiind în număr mai mic, ei sunt adesea consideraţi excentrici şi nesociabili. De fapt, nu ar trebui să se facă asemenea discriminări, căci şi unii, şi ceilalţi contribuie în felul lor la dezvoltarea societăţii. Extraverţii vorbesc adesea mai mult şi mai tare şi uneori gesticulează pentru a convinge. Introverţii tind să vorbească mai rar şi mai încet, iar mimica şi gesturile lor sunt mai puţin expresive. Extraverţii îşi clarifică gândurile şi ideile pe măsură ce le expun; introverţii ajung la acelaşi rezultat în urma cugetărilor solitare. Singurătatea îi nelinişteşte pe oamenii puternic extraverţi, căci comunicarea este pentru ei o necesitate. După ce reuşesc să comunice, îşi pot relua, pentru o vreme, activităţile solitare. La rândul lor, persoanele puternic introverte îşi pierd orice interes, obosesc şi simt nevoia să se retragă atunci când sunt obligate să stea vreme îndelungată în compania oamenilor. Realimentate de singurătate, pot redeveni sociabile. Extraverţii şi introverţii au uneori dificultăţi când convieţuiesc sub acelaşi acoperiş, căci fiecare tip are nevoie exact de lucrurile pe care celălalt nu i le poate oferi. Nevoia extraverţilor de a vorbi despre preocupările lor îi oboseşte pe introverţi; iar dacă văd că nu primesc niciun răspuns, extraverţii îşi dublează eforturile şi vorbesc şi mai mult! Pe de altă parte, ei nu înţeleg nevoia introverţilor de a avea un spaţiu care să le aparţină doar lor. Ca să-şi protejeze acest spaţiu, introverţii devin din ce în ce mai retraşi, determinându-i astfel pe extraverţi să-i invadeze şi mai mult. Un grup oarecare de oameni cuprinde deopotrivă extraverţi şi introverţi. Noi înşine suntem implicaţi în grupuri profesionale, sociale sau, pur şi simplu, de prieteni. Să vedem cum se comportă extraverţii şi introverţii într-un grup. Dacă grupul este format atât din extraverţi, cât şi din introverţi, extraverţii vor vorbi probabil primii, făcându-şi astfel auzite opiniile. Replicile vor veni tot de la extraverţi, ceea ce-i va împiedica pe introverţi să ia şi ei cuvântul. Extraverţii nu fac asta intenţionat: ei cred că şi introverţii ar putea vorbi, dar preferă să tacă. De fapt, introverţii au nevoie de calm şi linişte ca să reflecteze înainte de a vorbi, însă o astfel de atmosferă se instalează greu într-un grup de oameni. Introverţii sunt de mare ajutor atunci când trebuie luate decizii, dar numai dacă au suficient timp să analizeze problemele şi li se cere  sfatul abia după aceea. Extroverţii trebuie să fie conştienţi că partea cea mai bună a unui introvert este înăuntru, inaccesibilă într-o comunicare obişnuită. Introverţii se dezvăluie numai după ce ajung să-i cunoască bine  pe ceilalţi şi să aibă încredere. Cu toate acestea, toţi introverţii îşi dezvoltă într-o măsură mai mare sau mai mică o latură extravertă, care îi ajută să intre în contact cu ceilalţi. Dacă un introvert consideră că e important să ia cuvântul pentru a obţine ceva, de obicei o va face. El ştie că se conformează astfel lumii exterioare, dar, de îndată ce-şi îndeplineşte scopul, se întoarce în lumea sa interioară. În cadrul cuplurilor, predispoziţiile partenerilor sunt deseori diferite, mulţi fiind atraşi de persoane cu o fire opusă. Extraverţii sunt fascinaţi de forţa calmă a introverţilor şi îşi dau seama că aceştia îi echilibrează. Introverţii sunt atraşi de firea deschisă şi prietenoasă a extraverţilor. Traiul împreună poate fi însă dificil, căci fiecare dintre ei are altă atitudine faţă de viaţă. Înţelegerea atitudinii partenerului e singura cale către o convieţuire mai bună.

 

Crezi că eşti introvert şi extravert în aceeaşi măsură? Da, este posibil să fii ambivert! Citeşte mai mult aici

Intră în Home-Test de Temperament şi Personalitate pentru a te cunoaşte mai bine pe tine însuţi şi pe cei din jurul tău.

0

Cinci personalităţi diferite la o prăjitură cu vişine

Posted by:

Într-o zi obişnuită din viaţa lor, cinci prieteni au ieşit în oraş. După ce au luat masa, au primit cu toţii, câte o prăjitură cu vişine, desert din partea casei. Vom încerca să le înţelegem reacţiile, cunoscându-le tipul de personalitate din care fac parte.

Cei cinci prieteni sunt:

Mihai *Extravert-senzorial-afectiv-perceptiv

Andrei *Extravert-senzorial-afectiv-judicativ

Bogdan *Introvert-senzorial-reflexiv-perceptiv

Carmen *Introvert–intuitiv–reflexiv-judicativ

Delia *Introvert–intuitiv-afectiv-judicativ

 

De îndată ce prăjiturile cu vişine au fost puse pe masă, extraverţii Mihai şi Andrei şi-au arătat entuziasmul şi au început să vorbească despre prăjitură. Pentru că nu epuizase încă subiectele care îl interesau, Mihai a continuat să vorbească în paralel şi despre alte lucruri şi a făcut asta cu gura plină. Andrei a procedat similar însă, fiind judicativ, a făcut pauze scurte pentru a putea mânca prăjitura “cum se cuvine”. Bogdan tocmai terminase o discuţie când i-a fost pusă în faţă prăjitura şi în mod normal ar fi mâncat-o în linişte în această situaţie. Dar pentru că nu mai ieşise de mult din casă, a continuat să vorbească. A vorbit însă despre alte lucruri decât prietenii lui extraverţi, Mihai şi Andrei. Pentru că toţi trei sunt senzoriali, Mihai, Andrei şi Bogdan au observant prăjitura şi au savurat-o. Mihai şi Andrei au făcut remarce asupra gustului deşi acesta nu avea nimic deosebit. Pentru că îi plac foarte mult vişinele, Mihai nu a ezitat să le mănânce înaintea pandişpanului. Dacă ar fi avut un apetit special în acea seară, Andrei nu s-ar fi putut abţine şi ar fi procedat la fel ca prietenul său. Dar pentru că nu a avut, a preferat să mănânce  “cum se cuvine” ,adică împreună. Intuitivele Carmen şi Delia nu au băgat de seamă că au în faţă o prăjitură cu vişine, dar s-au gândit la ce prăjitură aveau să mănânce seara următoare. În acelaşi timp, ele au ghicit, după atmosfera din jur, că ceilalţi savurau ceea ce mestecau. Fiind reflexivă, Carmen a început la un moment dat să se gândească, la fel ca şi Bogdan, la prăjitura cu vişine. Dar spre deosebire de Bogdan care, datorită funcţiei senzoriale, a identificat reţeta şi alte ingredient posibile nefolosite, intuitiva Carmen s-a gândit la posibilitatea de a  face indigestie sau de a se îngraşa. După ce a auzit comentariile extraverţilor Mihai şi Andrei, Carmen a stat puţin pe gânduri şi a spus  “Pe oameni n-ar trebui să-i preocupe atât de mult mâncarea, în viaţă sunt lucruri mai importante ! “ Fiind afectivi, Mihai, Andrei şi Delia au sesizat imediat comentariul lui Carmen. Mihai a simţit dezgust, lui Andrei şi Deliei, în schimb, le-a plăcut comentariul. Toţi trei însă au fost convinşi că ceilalţi simt acelaşi lucru ca şi ei în privinţa prăjiturii şi a comentariului lui Carmen. Când au început să comenteze şi au observant, fiecare dintre ei, că ceilalţi trăiesc sentimente diferite, s-au neliniştit la culme. Fiind judicativi, Andrei şi Delia au încercat să identifice şi apoi să elimine elementul care a tulburat armonia grupului. Extrovertului Andrei i-a trecut prin cap să îi întrebe pe ceilalţi “Cine vrea pandişpanul şi cine vrea vişinele ?” şi să se ofere să facă schimbările necesare (indiferent de ceea ce prefera el însuşi), pentru ca toţi  să aibă ce le place şi să se instaleze pacea. Nu a apucat să facă asta pentru că Mihai i-a mâncat-o, presupunând că Andrei nu o mai vrea. Andrei a găsit însă altă soluţie şi i-a cerut chelnerului să propună alt desert. În cele din urmă, s-au învoit, împreună cu chelnerul, să mai mănânce câte o prăjitură cu vişine. Ca şi la prima, judicativii Andrei, Carmen şi Delia le-au arătat celorlalţi cum se mănâncă firesc şi civilizat o prăjitură cu vişine. Perceptivii Mihai şi Bogdan au  mâncat prăjitura cu plăcere şi au adunat  firimiturile cu degetele umezite. Şi toţi s-au simţit cât se poate de bine… (inspirit din Patricia Hedges, Temperament şi Personalitate)

 

Probabil că te-ai identificat într-o anumită măsură cu unul din cei cinci prieteni. Există însă şaispreze tipuri de personalitate posibile. Dacă vrei să ştii exact din care faci parte, citeşte mai mult şi fă-ţi testul din Home – Test de Temperament şi Personalitate.

 

1