Principiul Plăcerii vs. Principiul Realităţii. Când riscul şi prudenţa devin acelaşi lucru

Posted by:

Principiul Plăcerii vs. Principiul Realitatii. Cand riscul si prudenta devin acelasi lucru

Principiul Plăcerii vs. Principiul Realitatii. Cand riscul si prudenta devin acelasi lucru

“Viaţa ca o întortocheată datorie poate fi minunată, dar aventura trebuie să îşi găsească şi ea locul. Datoria şi aventura nu sunt incompatibile dar e nevoie de o înţelegere profundă a vieţii interioare. Lasă Principiul Plăcerii să existe alături de Principiul Realităţii, în viaţa ta, şi promite-ţi că te vei uita la balanţă cu regularitate.” Michael Randolph

Poveste despre Balanţă, din culisele psihoterapiei

Într-o zi, Paul şi-a pierdut serviciul, fără să înţeleagă de ce. Fusese un angajat model. Nu întârzia, nu se îmbolnăvea niciodată, respecta termenele limită, făcea tot ce i se cerea fără să se plângă. Mare amator de rutină, Paul nu deranjase niciodată pe nimeni pentru că nu îşi dorise să avanseze. Îşi dorise doar un job stabil şi permanent unde să vină să îşi facă treaba şi de unde să îşi câştige pâinea. Doar că s-a întâmplat ca un alt angajat mai tânăr să îşi dorească să avanseze şi acesta şi-a dorit jobul lui Paul. Şi l-a dorit atât de mult încât, pentru a câştiga încrederea şefului cel mare, şi-a asumat riscul de a fi dat afară. A câştigat încrederea şefului. Paul nu prea avea pasiuni şi interese deosebite şi reuşise, în cei zece ani de muncă, să strângă suficienţi bani cât să stea acasă un an, doi. Într-o zi, s-a dus la piaţă să cumpere cartofi. Şi-a amintit ce îi spunea mama lui când era la şcoală “dacă nu înveţi, o să ajungi vânzător în piaţă, ca răposatul de taică`tu.” Aşa că a învăţat. A învăţat din greu şi totuşi, acum era şomer. A avut brusc o revelaţie şi s-a trezit cu o dorinţă nestăvilită de a vinde legume în piaţă…
Paul s-a trezit de dimineaţă mai fericit ca niciodată. Mergând spre piaţă, acolo unde îl aştepta propria lui tarabă, a realizat că paşii i-o iau înainte cu o energie pe care nu o mai simţise niciodată. Ideea de a vinde în piaţă îl făcea să se simtă viu. Îi venea să alerge, lucru care îi displăcuse tot timpul. De câte ori era nevoit să meargă mai repede, simţea palmele date de mama lui după ceafă atunci când îl lua de afară de la copii şi îl trimitea în grabă în casă, la teme. A început să alerge. Îşi imagina că o să fie cel mai de treabă vânzător din piaţă. Avea să cureţe legumele de noroi, să lustruiască fructele, să facă legături generoase de verdeaţă şi să taie cozile inutile de la ţelină, ca să le fie oamenilor uşor să le pună în sacoşe. Îşi imagina că o să le recomande clienţilor marfa cea mai bună şi atunci când va fi nevoit să vândă fructe şi legume de o calitate îndoielnică, o să le şuşotească clienţilor adevărul. Toţi o să îl iubească şi o să se închesuie la taraba lui. Bunicuţele o să îl îndrăgească atât de mult încât o să îi dăruiască din când în când câte un borcan de zacuscă sau dulceaţă făcute din legumele şi fructele cumpărate de la el.
Paul s-a instalat la taraba lui cu încredere şi a început să studieze cântarul. Era foarte vechi şi avea două braţe…pe unul trebuia să pună legumele şi pe celălalt, greutăţile. Înainte să se dumirească, au venit primii clienţi. S-a uitat neajutorat spre colegul lui dorind să îi ceară ajutorul. Acesta i-a aruncat în treacăt un zâmbet ironic anticipându-i parcă eşecul. „Las` că vezi tu!” începuse să îl urmărească pe Paul vocea mamei. A încercat să se scuture de gânduri şi să se concentreze asupra cântarului. „Trebuie să fie simplu. Pun greutăţile într-o parte, de la mic la mare.” În timp ce aranja greutăţile, l-a auzit pe colegul lui râzând. „Sunt inscripţionate, prietene!” îi spuse. Paul s-a uitat la greutăţi dar nu a reuşit să mai vadă nimic. Nimic!
Orele treceau iar Paul se mişca la fel de încet. Îi lua foarte mult timp să pună cântarul în echilibru. Ba punea prea multe legume, ba prea multe greutăţi. Începuse să nu mai suporte privirile critice ale colegului său şi teama că nervoşii clienţi vor pleca înainte ca el să termine de cântărit. A încercat să revină la planul lui iniţial şi ca să se încurajeze a sfătuit o bătrână să cumpere cartofi roşii, în loc de albi. “Cumpăr cartofi din piaţa asta de 30 de ani şi nimeni până acum nu a pus la îndoială că sunt în stare să mi-i aleg singură.” În timp ce îşi cerea scuze, Paul l-a auzit din nou râzând pe colegul lui. Apoi râsul s-a răspândit la colegul colegului, apoi la colegul colegului colegului până când în toată hala nu mai răsuna decât ecoul unui râs general şi înfricoşător.
Când a venit seara, Paul a plecat spre casă agale, cu paşii săi obişnuiţi. Acasă s-a trântit direct în pat. Era frânt şi totuşi nu putea adormi. Dar nici nu se putea ridica. A rămas toată noaptea într-o stare intermediară, răpus de întrebări. Ceea ce îl chinuia pe Paul era dacă trebuie să fie prudent şi să aştepte să prindă rapiditate în timp, adică “de la sine” sau să facă el ceva în privinţa asta şi să rişte punând greutăţi mai mari de la început. Adică, “o să învăţ să echilibrez balanţa aşteptând cu prudenţă ca experienţa câştigată în timp să îşi spună cuvântul sau să experimentez de la început mai multe variante influenţând astfel propria mea experienţă? Dar de fapt, în care situaţie e vorba despre prudenţă şi în care de risc? Când sunt prudent nu risc? Când risc nu sunt prudent?” Paul simţise de multe ori că e nevoie de greutăţi mari pentru a putea echilibra balanţa însă îi fusese teamă că o greutate prea mare pusă deodată, o va dezechilibra iremediabil. A doua zi, Paul a început să pună greutăţi un pic mai mari dar tot nu era mulţumit. Simţea că pierde prea mult timp şi îi era teamă că îşi va pierde taraba. A început să îl urmărească pe colegul lui cu experienţă şi a descoperit un lucru interesant. Într-adevăr, de foarte multe ori, colegul lui reuşea să aprecieze greutăţile întocmai şi să echilibreze balanţa foarte repede. Însă alteori, nu reuşea. Şi în aceste dăţi, când de exemplu, punea greutăţi prea mari, întreba clientul dacă poate să mai adauge legume. Aşa că, fie adăuga legume, fie schimba greutăţile. Uneori, colegul său se mişca atât de repede cu greutăţile şi cu legumele, ba punea greutăţi, ba scotea legume, încât se încurca de tot şi o lua de la capăt fără să clipească. Iar clientul nici măcar nu observa. Văzând toate astea, Paul a început să se întrebe: „Sunt pregătit să risc şi să îmi asum riscul de a pune mai mult într-o parte? Sunt pregătit să o iau de la capăt imediat ce am realizat că am greşit? Sau eşecul mă va încetini din nou pentru totdeauna? Am suficientă încredere în mine şi putere pentru a-mi putea susţine propriul eşec? Îmi este în acest moment răbdarea folositoare sau doar pierd timp preţios din viaţa mea? Sunt pregătit să îmi asum riscul de a nu fi pregătit?
Pentru că nu se cunoaşte pe sine, Paul îşi va răspunde la toate aceste întrebări abia după ce va risca. Şi dacă după ce va risca, va realiza că nu era pregătit să rişte? Ei bine, nu e sfârşitul lumii, se poate preface că era pregătit până când chiar va deveni. Pentru că până la urmă nu e decât o chestiune de alegere personală.

O să te întrebi apoi, păi nu e lucru rău să te prefaci? Nu, atâta timp cât asta te ajută să te cunoşti pe tine însuţi pentru a putea deveni autentic.
Mai multe despre autenticitate, într-un articol viitor.

0