dezvoltare personala

 
dezvoltarea personala si teoria

dezvoltarea personala si teoria

dezvoltarea personală şi teoria

„Dezvoltarea personală este procesul de armonizare şi unificare Eu-Sine, este procesul de optimizare creatoare şi maturizare psiho-spirituală a persoanei în dinamica sa evolutivă. Indicatorii realizării unei dezvoltări personale de succes sunt: conştientizare extinsă de sine, potenţarea propriilor capacităti evolutive, redimensionarea, integrarea şi redirecţionarea responsabilă şi eficientă a propriului scenariu de viaţă şi a dinamicilor evolutive relaţionale şi colective.” Spre deosebire de consiliere, care se adresează mai mult conştientului, şi spre deosebire de psihoterapie, care se adresează mai mult inconştientului, dezvoltarea personală presupune lucrul fluid şi stimulativ cu ambele faţete ale realităţii psihice, interne şi externe, suprafaţa şi profunzimea, conştientul şi inconştientul.

Ca şi în cazul psihoterapiei, încercarea de a teoretiza şi de a surprinde în termeni specifici întreg universul dezvoltării personale, este un „must have” al ştiinţelor respectate şi se poate dovedi extrem de clarificatoare pentru cei ce intră în acest domeniu. Însă oricât de specifici ar deveni termenii folosiţi, tot par uneori insuficienţi sau confuzi. Şi asta pentru că, dezvoltarea personală este dincolo de cuvinte. Cu toate acestea, tot cu ajutorul cuvintelor voi încerca să explic de ce, dar le voi folosi în ordinea, în maniera şi în ritmul cu care ele au reuşit să ajungă la mine. De aceea, ceea ce urmează, nu este nici pe departe o explicaţie completă a ceea ce înseamnă dezvoltarea personală, este doar “prima pedală a unui om care s-a urcat pentru prima oară pe bicicletă.”

SUS

dezvoltarea personala si textele motivationale

dezvoltarea personala si textele motivationale

dezvoltarea personală şi textele motivaţionale

“Rostul vieţii e să te bucuri de viaţă”, scria Marin Preda în opera Moromeţii. Cuvintele , mesajul cuvintelor lui, au fost întotdeauna şi sunt şi în prezent,  peste tot în jurul oamenilor. În muzică, poezie, filosofie, teatru, film, artă, în textele şi articolele motivaţionale care au împânzit internetul, în cărţile de dezvoltare personală care au umplut rafturile librăriilor. Cu toate că acest mesaj este peste tot, oamenii continuă să se întrebe „care este sensul vieţii mele?”, „încotro mă îndrept?”, „care este drumul meu?”. Una dintre explicaţii ar putea fi următoarea: chiar dacă acest mesaj reşeste de multe ori să pătrundă în adâncurile fiinţei umane şi să o determine să îşi spună: „de acum mă voi bucura de viaţă mai mult”, „de acum voi trăi fiecare clipă”, apare un obstacol: tot în adâncurile fiinţei umane sunt lucruri precum conflicte identitare, agresivitate (nativă sau dobândită), traume, mecanisme de aparare solide etc.

Acestea transformă mesajul, care pe moment poate avea un caracter revelator, în simple cuvinte. Iar acestea singure nu pot surprinde aspectele intime, profunde, singulare ale universului interior. De aceea, dezvoltarea personală nu este despre a citi articole sau cărţi de dezvoltare personală.
Bineînţeles că acestea pot avea un impact semnificativ, bineînţeles că îi învaţă pe oameni să privească lumea din mai multe perspective şi îi ajută să se dezvolte. Doar că ele, singure, nu reuşesc să demistifice lucrurile care se ascund în inconştient.  Cuvintele pot avea, pe moment,  un impact major la nivelul conştientului, însă atunci când ele se lovesc, la nivelul inconştientului de bariera pusă în cale de mecanismele de apărare, de exemplu, ele nu mai au nicio şansă şi devin simple cuvinte. Mai mult decât atât, se poate întâmpla ca bombardarea cu multe cuvinte/mesaje ale acestei bariere să determine mecanismele de apărare să se întărească şi mai mult. Astfel, oamenii pot ajunge să pună la îndoială lucruri în care înainte alegeau să creadă cu tărie. Nesuportând incertitudinea, ajung să nu mai suporte astfel de mesaje şi să le ia în derâdere. Şi de aceea, dezvoltarea personală este, ca şi psihoterapia şi consilierea, ”ca mersul pe bicicletă, nu putem învăţa să mergem pe bicicletă citind o carte despre biciclete.”

dezvoltarea personala si intrebarile

dezvoltarea personala si intrebarile

SUS

dezvoltarea personală şi întrebările

Aşadar, chiar dacă nu o fac în mod conştient, oamenii se întreabă, o mare parte din viaţa lor, care este sensul vieţii. Misterul vieţii, al căutării sensului sălăsluieşte în toţi oamenii, chiar dacă foarte puţini au curajul să intre în această zonă a fiinţei lor. Mai devreme sau mai târziu, ceva sau cineva le oferă răspunsul într-un mod revelator. Oamenii pot crede cu tărie în acest răspuns şi  îşi pot propune să îşi trăiască viaţa conformul sensului pe care l-au găsit. Îşi spun poate: „de acum mă voi bucura mai mult de ceea ce am”, „de acum voi trăi clipa”, „de acum voi vedea partea plină a paharului”, „de acum nu voi mai lăsa nimicurile să mă afecteze”. Dar din cauza mecanismelor de apărare care s-au format pentru a-i apăra de propriile slăbiciuni, oamenii nu reuşesc să facă asta decât pentru scurt timp. Şi astfel ajung să se întrebe din nou care este sensul vieţii, ca şi cum nu ar fi avut niciodată răspunsul. Mecanismele de apărare au înlăturat răspunsul, în loc să schimbe întrebarea. Foarte mulţi oameni rămân cu această întrebare până la bătrâneţe. Foarte mulţi oameni realizează abia în apropierea morţii că au avut răspunsul tot timpul şi că tot ce era de făcut pentru a-l folosi, era să schimbe întrebarea iniţială „care este sensul vieţii mele?”  în „de ce nu reuşesc să dau vieţii mele sensul dorit?”, „de ce nu reuşesc să mă bucur de viaţă mai mult?”, „de ce nu reuşesc să fiu mai fericit?, „cum aş putea, ce ar trebui să fac pentru a mă bucura de viaţă mai mult?”.

Am auzit cu toţii, măcar o dată, un bătrân, poate pe propriul bunic, sau poate într-un cântec popular, următoarele cuvinte: „dacă aş fi din nou tânăr, aş face altfel decât am făcut, dacă mi-aş lua viaţa de la capăt, aş şti ce să fac să fiu mai fericit.” Gândim probabil că aceste cuvinte reiterează regretul unei decizii neluate la timp sau a unei decizii luate prea devreme sau pur şi simplu o decizie greşită. Poate gândim că „bătrânii sunt cu toţii plini de regrete , spun că ar face altfel dar de fapt ar face la fel.” E foarte posibil să facă la fel, dar nu putem să nu luăm în seamă varianta în care ei chiar ar face altfel. Pentru că, este posibil, ca odată ajunşi la vârsta înţelepciunii, să fi atins acel punct al dezvoltării personale încât să înţeleagă, cu toată fiinţa lor că rostul vieţii e să te bucuri de viaţă. Regretul lor nu este neapărat ca nu au luat acele decizii care să le facă viaţa mai frumoasă, mai uşoară, ci că, indiferent de ce decizii au luat, nu s-au bucurat de ele şi au suferit toată viaţa întrebându-se dacă au luat deciziile corecte şi cum ar fi fost dacă nu le-ar fi luat pe cele greşite. Au căutat toată viaţa reţete afară, când aceasta se aflau înăuntru. Mulţi dintre aceşti bătrâni, odată ajunşi în acest punct al dezvoltării personale, nu se mai întorc în trecut şi se bucură pur şi simplu de prezent. Pe mulţi bătrâni, apropierea de moarte îi face să nu se mai sperie de ea. Am cunoscut cu toţii, măcar o dată, un bătrân care ne-a uimit cu energia lui, cu bucuria lui de a trăi, cu entuziasmul lui, cu elanul lui vital. Poate l-am plăcut şi am învăţat ceva de la el, poate am crezut că a fost atins de demenţă, nu are importanţă. Cunoaştem şi alţii, care deşi poate au atins un anumit punct al dezvoltării personale, sunt înfioraţi de apropierea morţii şi nu se mai pot bucura de nimic. Diferenţa dintre primii şi ultimii ne-o putem explica cu ajutorul piramidei nevoilor umane, concepută de Maslow în 1943. Dar pentru a înţelege mesajul profund al piramidei lui Maslow şi al termenului de autoactualizare conceput tot de el, trebuie mai întâi să ne clarificăm ce este şi dacă este posibilă „schimbarea” omului.

Pentru că de alegerea răspunsului privind posibilitatea schimbării, depinde dezvoltarea personală a oamenilor. De această alegere depinde, în fond, capacitatea oamenilor de a schimba întrebările atunci când simt că nu pot accesa răspunsurile şi de a-şi găsi sensul vieţii cât mai devreme, înainte de a ajunge la bătrâneţe. Nu pentru a evita regretele bătrâneţii, ci pentru a se bucura cu adevărat de viaţă o cât mai mare parte din ea.

SUS

dezvoltarea personala si schimbarea

dezvoltarea personala si schimbarea

dezvoltarea personală şi schimbarea

(…)acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva. (Marin Preda, Moromeţii)  

Întrebarea „Se poate omul schimba?” este la fel de veche precum întrebarea privind sensul vieţii. Totodată, întrebarea „Se poate omul schimba?” este perechea întrebării „Terapia functioneaza?”.

Şi pe cât de convinşi suntem uneori că omul nu se poate schimba, pe atât de sceptici devenim când vorbim despre terapie. Este adevărat că întâlnim oameni pe care nu i-am văzut de ani şi ani de zile şi ni se par neschimbaţi. Noi înşine încercam de nenumărate ori să fim altfel, să vorbim, să ne comportăm, să reacţionăm sau să luăm decizii altfel. Şi eşuăm lamentabil. Mulţi dintre noi încercăm cu stăruinţă să schimbăm un alt om şi, de asemenea, eşuăm. Auzim de atâtea ori sau poate am rostit chiar noi „nu încerca să îţi schimbi partenerul pentru că nu vei reuşi, acceptă-l aşa cum e sau părăseşte-l”.  Multe cupluri se destramă pentru că partenerii au încercat şi nu au reuşit să se schimbe unul pe celălalt. E adevărat că uneori dăm întâmplător de ceva din trecutul nostru, un obiect pe care îl preţuiam, un jurnal pe care îl ţineam, o scrisoare pe care am scris-o şi simţim că am rămas la fel, neschimbaţi. Însă, alteori, ne amintim de ceva ce am spus, de ceva ce am făcut, de o decizie pe care am luat-o şi simţim puternic că ne-am schimbat, că acum, într-o situaţie similară, am proceda diferit. Ne-am schimbat sau nu ne-am schimbat? Simţim puternic că da, dar în acelaşi timp simţim puternic că nu. De unde această ambivalenţă?

Această senzaţie de ambivalenţă privind schimbarea noastră provine din însăşi natura noastră ambivalentă. Ca să înţelegem propria noastră ambivalenţă, trebuie să admitem, fără a ne pune etichete precum  „prefăcut”, „duplicitar”, „teatral”, „ipocrit”, „mincinos”, sau vreun diagnostic patologic precum „dublă (triplă sau cvadruplă) personalitate”, că înăuntrul nostru există mai mulţi oameni. Şi de multe ori, unii dintre aceşti oameni sunt opusi. Putem fi şi mama şi opusul mamei noastre, putem fi şi tatăl şi opusul tatălui nostru, putem să îl iubim şi să îl urâm în acelaşi timp pe fratele nostru, pe care de asemenea l-am internalizat, putem să îi dorim binele şi în acelaşi timp să îl invidiem pe prietenul nostru din copilărie. Să ne găsim identitatea personală în mijlocul acestor oameni care se luptă, înăuntrul nostru, pentru supremaţie, poate fi o adevarată provocare. Pentru că noi ne percepem propria identitate personală, uneori ca pe ceva diferit de aceşti oameni, alteori ca pe ceva identic. Am putea spune, din această perspectivă, că identitatea personala este alcatuită pe de o parte, din toţi aceşti oameni dinăuntrul nostru, iar pe de altă parte, din ceva în care suntem doar noi, aşa cum ne-am născut şi ne-am dezvoltat sub impactul experienţelor trăite. Dezvoltarea personală înseamnă, din acest punct de vedere, a reuşi să vedem toate aceste componente ale identităţii separat iar apoi sa reuşim să le punem într-un tot unitar. Iar în alcătuirea acestui tot unitar, să devenim conştienţi că nu putem elimina pe niciunul din oamenii dinăuntrul nostru (nu ne putem transforma), dar că putem da unora dintre ei, noi dimensiuni, noi sensuri. Este o mare provocare. Nu oricine se încumetă să o accepte, dar cine o face, poate avea parte de una din bucuriile despre care vorbea Marin Preda şi care produce schimbarea, la orice vârstă.  Schimbarea care dă vieţii, sensul dorit.

Şi pentru că am vorbit despre dimensiunea pe care o putem da unora dintre oamenii dinăuntrul nostru, ajungem la un alt aspect care creează confuzie privind posibilitatea schimbării, şi anume raportul calitate/cantitate. Pentru că schimbarea, ca noţiune, este înţeleasă diferit, în funcţie de acest raport.  De exemplu, despre un copil care a crescut în înălţime, dar nu şi-a schimbat fizionomia deloc, spunem doar că “a crescut”.  Spunem că „s-a schimbat” abia atunci când şi-a schimbat şi fizionomia (ochii au rămas mai mici în comparaţie cu obrajii care s-au lăţit, de exemplu). Însă el s-a schimbat şi atunci când a crescut, e mai mare, deci e diferit, chiar dacă diferenţa nu ne izbeşte vizibil. La fel şi când vorbim despre psihic. Dacă un om despre care ştim că se enervează repede, se enervează acum şi mai repede, spunem despre el că „e la fel”. Se poate apoi, să simţim că nu e tocmai corect ce am spus şi să completăm, „dar e mai rău”. Adică, „e la fel dar e mai rău”. Avem aici o contradicţie. Această contradicţie nu va apărea în cazul în care omul devine mai calm. În situaţia aceasta, vom fi tentaţi să spunem de la început, „s-a schimbat, acum e mult mai calm”. Dar el avea şi înainte momente de calm. Deci e incorect să spunem că el s-a schimbat doar în una dintre situaţii. Ori s-a schimbat în ambele situaţii ori nu s-a schimbat în niciuna dintre situaţii. Aşadar, mintea noastră nu percepe întotdeauna schimbarea când ceva vizibil, devine şi mai vizibil, când ceva mare devine şi mai mare. Poate din acest motiv ni se întâmplă să ajungem să nu mai suportăm un prieten, poate pe partenerul de viaţă pentru un defect pe care l-a avut de la început. Nu realizăm că defectul se amplifică gradual, ne trezim pur şi simplu într-o zi, că defectul respectiv a luat proporţii insuportabile pentru noi. Poate acest exemplu nu e cel mai fericit întrucât e foarte posibil ca defectul să nu fi crescut decât în ochii noştri pentru că ne-am curăţat mult prea târziu ochelarii de îndrăgostiţi. Însă când vorbim despre modul în care percep părinţii creştrea copiilor, ceea ce scria Antoine de Saint-Exupery în “Micul Prinţ”, reprezintă un exemplu foarte relevant: „Cine îl vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei ce vin din altă parte spun <<Vai, ce-a mai crescut!>> Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.”  Copilul trebuie să crească foarte mare, evident de mare, poate fi nevoie să îi depăşească pe părinţi în dimensiuni şi uneori nici asta nu este suficient pentru ca părinţii să vadă în copilul lor, calitatea de om mare.  Cu alte cuvinte, nu percepem calitatea, decât atunci când o corelăm cu o cantitate mult mai mare decât cea iniţială, atunci când ceva devine foarte mare. În schimb, când ceva aproape invizibil, mic, devine vizibil, adică mai mare, mintea noastră percepe schimbarea, pentru că ne trimite automat la o chestiune care ţine de calitate, de tipologie.

Revenind la exemplul omului care acum a devenit mai calm, dacă se întâmplă să se enerveze la un moment dat la fel de repede ca înainte, susceptibilitatea noastră privind schimbarea va reacţiona imediat: “ştiam eu că nu s-a schimbat; a fost doar o mască; şi-a dat din nou arama pe faţă.” Şi chiar această susceptibilitate a noastră îl poate abate pe omul respectiv de la drumul schimbării şi îl poate determina să se întoarcă la vechiul tipar. A fost pedepsit pentru că a avut o recădere. Iar “doar o recădere” se poate transforma în „recădere definitivă”, pentru că noi nu am crezut în schimbarea lui.

Aşadar, distincţia pe care o facem între calitate şi cantitate atunci când vorbim despre schimbare este forţată  întrucât cantitatea şi calitatea sunt în relaţie de interdependenţă. Astfel ne explicăm de ce se spune despre defecte că nu sunt cu adevărat defecte decât atunci când se manifestă în mod exagerat. Cu alte cuvinte, pentru a primi calitatea de defect, acesta trebuie să existe într-o anumită cantitate. De exemplu, dacă despre un om care calculează riscurile înainte de a face o mişcare, spunem că este prudent, atunci când ni se pare că omul exagerează cu prudenţa (aceasta a depăşit o anumită cantitate), spunem despre el că este fricos sau laş.

Tendinţa oamenilor este de a valida schimbarea doar atunci când ea se produce vizibil şi cu rapiditatea, ritmul în care trăiesc. De aceea, foarte frecvent, printre primele întrebări adresate terapeutului se găseşte cea privind durata terapiei, privind numărul de şedinţe necesar pentru o schimbare în bine. Schimbarea are însă ritmul ei, pe care nu îl putem şti foarte exact de la început. Terapeutul nu poate înlătura pur şi simplu componenta care creează problema, nu poate umbla, ca un mecanic, direct la componenta stricată, care nu mai este de calitate sau care nu se mai potriveşte tipologiei dorite. O schimbare vizibilă se va produce abia atunci când terapia a reuşit să crească sau să scadă în dimensiune anumite componente, iar asta cere, în funcţie de dimensiunile şi caracteristicile problemei, timp. Ritmul schimbării este diferit de ritmul în care oamenii trăiesc. Şi de aceea,  foarte multe persoane realizează cât de mult s-au schimbat abia la sfârşitul terapiei. Nu puţine sunt cazurile în care terapeutul îi spune unei persoane că e timpul ca terapia să se sfârşească iar persoana, foarte mirată, să îi răspundă că nu se simte pregătită. Multe persoane devin conştiente de propria lor schimbare, după ceva timp de la sfârşitul terapiei. Iar acest moment nu este neapărat momentul în care observă că viaţa lor s-a schimbat radical. Poate fi momentul în care îşi dau seama că nu mai vor să  o schimbe. Viaţa lor din prezent le mulţumeşte acum când nu mai aleargă înainte spre viitor pentru a scăpa de fantomele trecutului, când nu mai aleargă înapoi în trecut pentru a scăpa de inevitabilul şi incontrolabilul viitor.

Dificultatea de a percepe schimbarea, a noastră sau a celorlalţi, nu se datorează doar ritmului, ritmului diferit pe care îl au oamenii dinăuntrul nostru sau ritmului diferit în care vorbim, gândim, simţim, trăim. Ea se datorează şi faptului că noi ne adaptăm constant la propria noastră devenire. Cât despre ceilalti, propria lor schimbare se adapteaza la schimbarea noastră. Fiecare dintre noi este oglinda celuilalt, iar celălalt alege, inconştient, dacă vrea să vadă sau dacă nu vrea să vadă, schimbarea. Propria lui schimbare sau schimbarea noastră.

Uneori nu putem percepe schimbarea pentru ca vedem lucrurile strict la nivel cognitiv-comportamental. Însă comportamentul poate fi autentic sau mai puţin autentic. O persoană care înainte mima foarte bine fericirea şi care acum chiar este fericită, poate trece neobservată. O persoană care mima tristeţea pentru a părea celorlalţi misterioasă, şi care acum chiar este tristă, poate, de asemenea, să treacă neobservată. Ştim cu toţii povestea cu lupul. Nu mai vorbim despre acele momente în care ne este şi nouă înşine greu să ne dăm seama dacă am mimat ceva sau dacă am fost autentici.

Pe de altă parte, schimbarea care se poate produce înăuntrul nostru poate ieşi în comportament strict la nivelul unor anumite roluri pe care le jucăm. Nu vorbim aici  despre măşti, despre ipocrizie sau duplicitate. Vorbim despre rolurile pe care e în natura noastră socială să le jucăm şi pe care, cu cât le diferenţiem mai bine, cu atât mai conştienţi devenim de noi înşine şi de ceilalţi. Vorbim despre rolul de părinte, rolul de copil, rolul de adult, rolul de prieten, de frate, de coleg, de vecin, de angajat, de contribuabil etc. În fiecare dintre aceste roluri, ies la iveală anumite caracteristici, abilităţi mai mari sau mai mici, resurse mai dezvoltate sau mai puţin dezvoltate. Toate aceste roluri au componente comune, care ţin de identitatea noastră personală, dar au şi componente diferite, specifice fiecărui rol, în funcţie de resursele pe care rolul ni le accesează şi stimulează şi în funcţie de resursele celui cu care jucăm rolul. O schimbare survenită într-un om, poate face ca omul să se schimbe doar într-unul din aceste roluri. De aceea ni se poate întâmpla ca mama să ne spună că ne-am schimbat iar partenerul de viaţă să ne spună că am rămas la fel. Amândoi pot avea dreptate. Ne-am schimbat doar în raport cu mama, nu şi în raport cu partenerul. Bineînţeles că e doar o chestiune de timp până când cele două planuri se vor intersecta. Pe termen mediu şi lung, orice schimbare produce altă schimbare.

În concluzie, rămânem la fel şi ne schimbăm în acelaşi timp. De aceea, ne putem schimba, dar nu ne putem transforma! O parte din noi creşte, se dezvoltă, se întăreşte şi îşi păstrează caracteristicile esenţiale iniţiale. O altă parte din noi se află într-o continuă schimbare şi poate căpăta caracteristici diferite de cele iniţiale. Cele două, împreună, ne influenţează modul de a ne percepe pe noi înşine şi lumea din jurul nostru.

SUS

 dezvoltarea personală şi autoactualizarea

În 1943, Abraham Maslow a conceput piramida nevoilor umane. De-a lungul vremii, ierarhia făcută de Maslow a fost contestată, completată, modificată sau refacută din temelii. În prezent, este atât de cunoscută încât a devenit chiar şi sursă de publicitate pentru companii din domeniul financiar, contabil sau juridic. Indiferent de transformările pe care le-a suferit în timp, modelul iniţial, cel al lui Maslow, reprezintă una din marile piatre de temelie pentru înţelegerea fenomentului de dezvoltare personală. A inţelege piramida lui Maslow înseamnă a înţelege posibilitatea schimbării şi măsura în care oamenii se pot schimba. Si pentru ca noţiunea de schimbare este una cu înţelesuri multiple, Maslow a propus un termen nou, cel de autoactualizare, care este mult mai aproape de ceea ce terapia/dezvoltarea personală sustine că poate realiza.

dezvoltare personala

dezvoltare personala

 

Potrivit lui Maslow, toate nevoile oamenilor sunt instinctive. Cele mai puternice nevoi ale oamenilor sunt cele fiziologice, reprezentate la baza piramidei: nevoia de aer, apă, hrană, odihnă, curăţenie, viaţă sexuală. Nevoile fiziologice sunt acele necesităţi de care omul se loveşte în mod inerent şi constant, datorită naturii sale.

Odată ce omul își satisface necesităţile fiziologice, se poate concentra pe nevoile de siguranță personală, care transced siguranţa fizică. Pe lângă nevoia de a nu fi agresat de ceilalţi, vorbim de siguranţă financiară, singuranţa unui venit minim, siguranţa locului de muncă, siguranța care îi permite omului acel confort psihic necesar funcționării eficiente, eliberat de angoasele traiului de zi cu zi. Aceste nevoi includ: securitatea unui mediu care să prezerve sănătatea şi să prevină îmbolnăvirea sau vătămarea fizică, securitatea unui mediu de familie, asigurarea proprietăţii, a resurselor de diferte tipuri şi a moralităţii ca şi componentă psihosocială a mediului din care omul face parte. În unele cazuri, nevoia de siguranță îi motivează pe unii oameni să devină religioși, religia oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranță într-un loc paradisiac.

Pe al treilea nivel al piramidei lui Maslow, sunt aşezate nevoile de iubire şi apartenenţă. Sunt incluse aici nevoia de familie, de afecţiune, nevoia de prietenie, de apartenență la un grup, de comunicare sau de implicare într-o relație intimă non-sexuală. Pentru unii oameni, satisfacerea completă a acestor nevoi înseamnă apartenenţa la un grup religios, o organizaţie profesională, o echipă sportivă sau apartenenţa la un grup de simpatizanţi ai unei cauze. În forma lor restrânsă, aceste nevoie sunt satisfăcute doar prin intermediul partenerului de viaţă, colegilor apropiaţi şi confidenţilor.

După nevoile de iubire şi apartenenţă, omul resimte nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoașterea venită din partea celorlalţi (care rezultă în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât și din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competență. Nesatisfacerea nevoilor de stimă duc la descurajare și, pe termen lung, la complexe de inferioritate sau chiar alienare socială. Cercetările arată că acceptarea de sine conduce la stabilirea stimei de sine iar stima de sine conduce la fericire.

Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise “deficiente”: o persoană nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de “creștere”. Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare. Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă şi mai specifică omului respectiv.

Nevoile de autoactualizare vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. Oamenii care ating starea de autoactualizare intră adesea într-o stare de transcendenţă, în care devin conștienți nu doar de potențialul lor personal ci și de potențialul celorlalţi. Deşi aceşti oameni trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată și o tristețe cosmică.

Aşadar, oamenii sunt motivaţi de anumite nevoi nesatisfăcute. Pentru a-şi putea satisface nevoile din vârful piramidei, nevoile superioare, trebuie mai întâi să şi le îndeplinească pe cele de la bază, nevoile inferioare. Nefericirea oamenilor poate fi astfel explicată prin faptul că răman blocaţi pe una din treptele piramidei. Nu trebuie să ne imaginăm aici un joc de calculator în care blocarea la un anumit nivel, interzice complet accesul la următorul nivel.  În piramida lui Maslow, oamenii pot avea acces oricând la nivelurile superioare. Doar că nevoile sunt interdependente, se condiţionează reciproc. Oamenii, trebuind să se întoarcă tot timpul la cele inferioare, unde au lăsat probleme nerozolvate, nu se pot bucura din plin de treptele superioare. A urca şi a coborâ în permanenţă poate deveni foarte obositor. Iar când se simt copleşiţi, oamenii sunt tentaţi să renunţe, să rămână pe loc. De alegerea pe care o fac în acest moment, depinde “rostul vieţii lor.”

SUS

dezvoltarea personala si dovezile stiintifice

dezvoltarea personala si dovezile stiintifice

dezvoltarea personală şi dovezile ştiinţifice ale schimbării/autoactualizării

Îndoielile privind posibilitatea schimbării omului s-au perpetuat de-a lungul timpului din cauza ipotezelor contradictorii privind limitele schimbării şi privind modalităţile prin  care oamenii se pot schimba. Şi totuşi, cu timpul, studiile, cercetările şi observaţiile realizate de ştiinţele psihologice şi neurologice au demonstrat nu numai că omul se poate schimba, ci că omul este eminamente supus schimbării. Există motivaţii biologice solide care susţin atât modificările însemnate cât şi continuităţile semnificative în dezvoltarea pe parcursul întregii vieţi şi în procesele de îmbătrânire. Trebuie prevăzută posibilitatea continuităţilor în dezvoltare, iar acestea sunt influnţate atât de efectele genetice, cât şi de cele ale mediului. În ultimii ani, ştiinţele neurologice au validat ştiinţific multe dintre ideile care până atunci nu reuşeau să depăşească statutul de ipoteze. Una dintre aceste idei se referă la  fundamentele emoţionale ale învăţării-memoriei. Astfel, s-a descoperit că sistemul care stă la baza schimbării psihoterapeutice este localizat în emisfera dreaptă, nonverbală, şi nu în emosfera stângă, verbală. Emisfera dreaptă, substratul biologic al inconştientului uman, este totodată sediul sinelui emoţional. Astfel, procesarea inconştientă, nonverbală şi emoţională a informaţiilor, care are loc în emisfera dreapta, stimulează şi induce învăţarea. Această descoperire a dus la noi abordări în ceea ce priveşte memoria. Diversele tulburări psihologice cauzează diferite tipuri de deficienţe ale memoriei. „Cu câteva microsecunde înainte să devenim conştienţi de ceva, reţelele rapide şi inconştiente ale emoţiei ne modelează felul în care înţelegem lumea şi astfel, într-un fel, ne influenţează modul în care ne amintim viitorul.”

Alte studii recente evidenţiază, de asemenea, asocierea crucială dintre cogniţie (gândire) şi emoţie. Învăţarea modifică răspunsul emoţional şi, invers, răspunsul emoţional pare să declanşeze procese cognitive. Nivelurile optime de excitare şi de stres au ca efect creşterea producţiei de neurotransmiţători şi de hormoni neurali de creştere care stimulează învăţarea. Emoţiile sau afectele influenţează dezvoltarea cognitivă şi joacă un rol central în dezvoltarea aproape a tuturor aspectelor comportamentelor interpersonale. Sentimentul reprezintă o etapă preliminară esenţială, deşi intuitivă, în orice gândire echilibrată.

Studiile neurologice au pus punct dezbaterii aprinse „natură versus mediu” şi întrebării „oamenii se nasc cu o anumită amprentă genetică şi biologică, iar aceasta se dezvăluie în timp, sau contează mai mult experienţa în cadrul unei anumite familii şi culturi?”. Cele două, natura înnăscută şi mediul nu pot fi separate – genele nu doar că prestabilesc structura de bază a creierului, ci absorb experienţele formatoare, reacţionează la stimuli sociali şi chiar coordonează memoria. Calitatea şi specificul relaţiilor noastre sunt traduse în coduri în cadrul reţelelor neurale care servesc drept infrastructură atât pentru creier cât şi pentru minte. Prin intermediul acestei translaţii a experienţei în structuri neurobiologice, natura şi mediul devin acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, terapia modifică structura creierului. Biologia şi psihologia sunt ştiinţe integrale. Unităţile minuscule de procesare, neuronii, reprezintă mijlocul de înregistrare a noilor experienţe cu sinele. Aceştia formează reţele complicate pe care le modelăm şi remodelăm în mod constant. Astfel, terapia ar putea fi descrisă drept o încercare de remodelare a reţelelor şi căilor neurale disfuncţionale. Neuronii se modifică şi se dezvoltă în funcţie de noile experienţe şi de învăţare. Prin urmare, gradul de plasticitate din mintea fiecăruia este o cheie a potenţialului succes al terapiei. Această plasticitate depinde în parte de producţia de substanţe chimice din creier, deci un alt aspect al terapiei ar fi faptul că aceasta stimulează învăţarea prin intermediul stimulării producţiei de dopamină, serotonină, noropinefrină şi alte endorfine endogene care susţin creşterea şi plasticitatea neurală. Specialiştii în domeniul neuroştiinţelor încep să ne explice cum anume influenţează terapia biologia, creierul, sistemele neurale şi, prin urmare, mintea.

Alte studiile, în special cele cu privire la perioada adultă, au relevat faptul că vârsta cronologică oferă rareori suficiente explicaţii legate de funcţionarea fiziologică. Astfel, dezvoltarea este multidirecţională. Aceasta nu urmăreşte o singură direcţie către maturitate, presupune atât avantaje cât şi pierderi şi este plastică – oamenii pot fi făcuţi să se schimbe în funcţie de mediul în care trăiesc şi de experienţele lor. Drumul dezvoltării fiecărei persoane este unic şi reprezintă produsul interacţiunii dintre factori genetici înnăscuţi, temperamentul şi experienţa unui anumit mediu social.

Terapeuţii integrativi împărtăşesc concepţia evoluţionistă conform căreia schimbarea poate surveni în orice moment al ciclului existenţei. Studiile arată că fiinţele umane au caracteristici constante, dar sunt şi flexibile şi predispuse la schimbări. La toate vârstele, sunt puternic influenţate de factorii care acţionează în momentele respective. Totuşi, experienţele din prima perioadă a copilăriei influenţează în mod semnificativ modul în care reacţionează o persoană la evenimentele ulterioare. Atât mediul, cât şi îngrijirea primită joacă un rol important, însă rezultatul este decis de intereacţiunea dintre acestea două. Rezultatele terapiei se bazează atât pe contribuţia clientului, cât şi pe răspunsul terapeutului. Accentul cade asupra unicităţii fiecărei persoane, mai degrabă decât asupra aspectelor universale specifice întregii umanităţi.

SUS