terapie integrativa

 

La braţul ocrotitor al filosofiei, psihologia era, în urmă cu 150 de ani, mult mai aproape de artă, decât de ştiinţă. Pentru că filosofia, dincolo de controversele legate de locul în care ar trebui aşezată şi dincolo de momentul în care a primit titlul de ştiinţă, a continuat să fie percepută de cei mai mulţi dintre oameni, ca pe o formă de artă: arta de a cunoaşte formele şi procesele gândirii, arta de a exprima sensul existenţei, arta de a surprinde manifestările spiritului uman, arta înţelepciunii.

Oamenii au meditat asupra problemelor psihologice din cele mai vechi timpuri. Platon, de exemplu, considera că trupul şi sufletul sunt două sisteme separate. Pe de altă parte, Aristotel sugera că trupul şi sufletul sunt legate între ele, formând împreună o entitate. Cu toate acestea, până la iluminism, problemele psihologice nu au reuşit să iasă din spectrul  speculaţiilor filosofice abstracte. Au reuşit însă în perioada iluminismului, când a început să crească interesul faţă de înţelegerea personalităţii umane şi a importanţei acesteia în viaţa oamenilor.


De exemplu, trăsăturile de caracter erau înţelese pe baza unor caracteristici fizice specifice, mai exact, conform profilurilor faciale şi mai târziu conform protuberanţelor craniene (frenologia). Totodată, a început să crească interesul faţă de importanţa educaţiei copiilor, faţă de comportamentul oamenilor în grupuri şi comunităţi şi faţă de înţelegerea diverselor tulburări psihice. Astfel, în perioada iluminismului, psihologia a crescut şi a ajuns într-un punct în care a simţit că e destul de mare, că a învăţat suficent de la părintele ei şi că este momentul să o apuce pe propriul drum. Îşi dorea să devină, spre deosebire de filosofie, o ştiinţă aplicată iar prin demonstrarea aplicabilităţii ei, să îşi câştige respectul şi renumele. Psihologia şi-a dorit să vină mai aproape de oameni, să le vorbească direct, la persoana întâi şi a doua, şi-a dorit să devină  o ştiinţă pentru oameni, în locul unei ştiinţe despre oameni care vorbeşte la persoana a treia. Şi a reuşit asta în anul 1879, când Wilhelm Wundt a înfiinţat, la Universitatea din Lipsca, primul laborator experimental de psihologie.

În secolul ce a urmat, psihologia s-a desprins complet de filosofie, a reuşit să îşi demonstreze aplicabilitatea  şi şi-a câştigat renumele de ştiinţă modernă cu ajutorul unor oameni, care au rămas în istoria psihologiei ca adevăraţi artişti ai sufletului uman. Printre aceştia se numără Sigmund Freud, Alfred Adler, Carl Gustav Jung, Carl Rogers, Abraham Maslow, Ivan Pavlov, B.F. Skinner, J.B. Watson, Gregory Bateson, Aaron Beck, Albert Ellis.

Psihologia s-a dezvoltat şi şi-a întărit statutul de ştiinţă datorită acestori oameni care, deşi s-au intersectat la început în multe planuri, au avut în cele din urmă un limbaj diferit, o viziune diferită. Viziunile lor diferite au dus la abordări diferite în psihoterapie (psihodinamice, umanst-existenţiale, cognitive-comportamentale, transpersonale) acestea fiind la rândul lor împărţite în mai multe ramuri, reprezentate de şcoli diferite. Fiecare dintre aceste şcoli, luate separat, s-a dezvoltat şi şi-a demonstrat în manieră ştiinţifică, ipotezele. Însă luate împreună, tot din punct de vedere ştiinţific, au avut un ţel comun, acela de a demonstra că terapia funcţionează. Diferenţele dintre ele au fost cele care au stimulat cunoaşterea din ce în ce mai profundă a psihicului uman. Astfel, deşi au avut metode diferite, prin experiment, observaţie şi raţionament, reprezentanţii acestor şcoli şi urmaşii lor de seamă au construit psihologia ca ştiinţă.  Au creat tehnici şi metode, care, prin intermediul investigaţiilor ştiinţifice, au fost validate. Ansamblul lor de cunoştinţe au creat un nou domeniu al cunoaşterii şi au pus bazele unei teorii după care să se ghideze viitorii pasionaţi de psihologie. Deşi abordările diferite s-au ciocnit de multe ori în acel secol, statutul de ştiinţă nu a fost afectat. Dimpotrivă, spuneam că s-a întărit, şi asta pentru că nicio ştiinţă nu pretinde că este în posesia adevărului absolut. Percepţia oamenilor potrivit căreia ipotezele demonstrate ştiinţific, devin adevăruri absolute, adevăruri obiective, este falsă. Pentru că, dacă am admite acest lucru iar diferenţele din cadrul aceleaşi ştiinţe ar fi respinse, ştiinţa respectivă nu s-ar mai putea dezvolta. O ipoteză, odată demonstrată ar elimina eventualele ipoteze ulterioare şi ar opri din evoluţie ştiinţa, ceea ce ne-ar duce la o contradicţie în termeni. Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie științifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată, dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot dovedi a fi imperfecte dacă observațiile noi sunt inconsistente cu ele.

Aşadar, diferenţele dintre şcolile de terapie nu au pus sub semnul întrebării statutul de ştiinţă al psihologiei, ci dimpotrivă, validarea ştiinţifică a diferitelor forme de tratament a dus la întărirea acestui statut. Şi asta pentru că termenul „diferenţă” nu este sinonim cu  termenii „opus”, „contradictoriu”, „divergent”.  Două idei pot fi diferite fără a se elimina una pe cealaltă. Două idei diferite pot deveni complementare. Şi au cu atât mai multe şanse să devină complementare dacă sunt exprimate într-un limbaj comun. Iar această teză a diferenţelor care nu sunt contradictorii, care nu se elimină una pe cealaltă, este o teză asupra căreia toţi terapeuţii, indiferent de ce şcoală au urmat, se opresc împreună cu clienţii lor, în cabinet, atunci când vorbesc despre acceptarea de sine, despre acceptarea celorlalţi, despre refacerea relaţiilor cu părinţii, cu prietenii sau cu partenerul de viaţă.

Desprinderea de filosofie a avut însă şi un revers al medaliei în cele din urmă. Ca orice ştiinţă, psihologia a trebuit să îşi demonstreze meritul în permanenţă. Iar fiecare dintre aceste şcoli a visat la premiul cel mare la care visează toţi oamenii de ştiinţă: o teorie, o metodă, o tehnică, o idee foarte fructuoasă care să supraviețuiască timpului și care să aibă  o cantitate copleșitoare de dovezi pe care se sprijină. O teorie dovedidă în sens ştiinţific şi acceptată universal precum teoria heliocentrică sau teoria atomică, care au supravieţuit testării empirice fără a fi contrazise. Capcana premiului cel mare a făcut ca în prezent să existe peste 400 de tipuri de psihoterapii. Bineînţeles că principale tipuri de psihoterapii respectate au rămas tot sub numărul zece, însă numărul imens al şcolilor desprinse din abordările de bază arată o evoluţie nefirească a unei ştiinţe. Încet, încet, diferitele şcoli de terapie au intrat într-un soi de competiţie, iar în această competiţie fiecare a încercat să îşi clădească statutul accentuând diferenţele. Unul din fenomele care au avut loc de-a lungul timpul şi care a scos din ce în ce mai mult în evidenţă diferenţele (de foarte multe ori diferenţe forţate) a fost crearea limbajelor din ce în ce mai specifice fiecărei şcoli. Cuvintele, termenii folosiţi de fiecare şcoală au devenit atât de specifici încât uneori, unui membru mai nou al unei şcoli îi poate fi greu să înţeleagă limba în care vorbesc colegii lui de breaslă, de la o altă şcoală.  Încet, încet, diferenţele (necesare şi acceptate) în cadrul unei teorii,  au devenit contradicţii. Iar multe idei contrare în cadrul aceleaşi teorii, pun la îndoială statutul de ştiinţă, pentru că este pusă la îndoială consistenţa internă a teoriei. Iar consistenţa internă a teoriei este pusă la îndoială, atunci când în interiorul ei, apar dogmele.

Terapia integrativă a apărut într-un moment când era cu adevărat nevoie de un semnal de alarmă împotriva îmbrăţişării într-un mod din ce în ce mai dogmatic a unei şcoli de terapie. Iar unul din scopurile ei este de a oferi mai multă consistenţă internă psihologiei ca ştiinţă şi prin urmare, un limbaj comun. Pentru că nicio teorie luată separat, nu explică în mod just complexitatea fiinţelor umane. Integrarea înseamnă recunoaşterea şi conştientizarea valorii multor aspecte diferite legate de ceea ce înseamnă a fi o persoană, incluzând aici corpul, afectele, cogniţia, comportamentul şi spiritualitatea. Terapeuţii integrativi consideră că în prezent, în funcţie de model, accentul cade prea mult pe unul dintre aceste elemente. Fiecare model de terapie are elemente clare şi ferme cu privire la asptectele terapeutice, cu alte cuvinte cu privire la ceea ce trebuie făcut pentru a facilita schimbarea. Fiecare şcoală  presupune că tehnicile ei sunt responsabile pentru avantajele pe care le obţin clienţii de la tratamentul respectiv. Însă, sute de studii indică în mod constant, în privinţa rezultatelor,  diferenţe neglijabile între diversele şcoli. Iar dacă nu există diferenţe evidente între rezultatele obţinute de modele diferite, atunci o posibilă explicaţie ar fi faptul că trebuie să existe anumiţi factori comuni sau non-specifici care survin în toate terapiile. Iar ingredientele comune implicate în producerea schimbării pot fi o combinaţie între experienţele afective, abilitatea cognitivă şi reglementarea comportamentală.

Psihoterapia integrativă respectă și utilizează mai multe perspective asupra funcționării umane: psihodinamice, centrate pe client, behavioriste, cognitive, terapii de familie, Gestalt, somato-terapii, analiza tranzacțională etc. Fiecare oferă o explicație parțială a comportamentului unei persoane și fiecare poate fi îmbunătățită atunci când este integrată cu alte aspecte ale abordării terapeutului. Scopul unui psihoterapii integrative este de a privi persoana în întregime, cu toate dimensiunile sale: cognitive, emoționale, comportamentale, biologice, spirituale, în contextul său de viață.

Pentru a stopa caracterul dogmatic pe care încep să îl aibă unele şcoli de terapie, este nevoie să ne reamintim că, cei care au pus bazele psihologiei ca ştiinţă, au rămas în istorie nu doar ca inventatori ai unor tehici şi metode demonstrate şi validate ştiinţific. Ei au rămas în istoria psihologiei ca adevăraţi artişti ai sufletului uman.  Chiar dacă ei au pus bazele psihologiei ca ştiinţă, tot ei au demonstrat că psihologia este o artă, arta de a fi cu adevărat alături de celălalt, în faţa neputinţei sale.

Terapia integrativă încearcă să readucă psihologia în locul din care a plecat. Nu pentru a locui acolo din nou. Ci doar pentru a revedea din când în când locurile în care a copilărit. La fel cum terapia îi învaţă pe oameni să devină independenţi faţă de părinţii lor, fără a nega însă că aceştia sunt o parte din ei înşişi, cauza terapiei integrative este de a încuraja psihologia să îşi continue propriul drum, fără a uita că locul din care a plecat este unul foarte aproape de artă. Un loc în care contează foarte mult validarea ştiinţifică, metodele şi tehnicile dar în care contează uneori poate mult mai mult profunzimea expresivităţii empatiei, talentul şi capacitatea de a uita într-un anumit fel de tine, pentru a-l putea înţelege pe celălalt.

Şi dacă psihologia este chiar la limita dintre ştiinţă şi artă, cei ce înţeleg asta ar trebui să se aşeze la aceeaşi masă, să caute împreună soluţii şi să confrunte una din cele mai mari provocări pe care timpurile moderne o lansează psihologiei: terapia la distanţă.

SUS