terapie la distanta

 
terapie la distanta

terapie la distanta

Daţi-mi seninătatea de a putea accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a sesiza diferenţa dintre cele două tipuri de situaţii…(Reinohld Neibuhr, 1980)

Una din marile provocări pe care secolul XXI le-a lansat psihologiei este terapia la distanţă. Din ce în ce mai mulţi clienţi solicită acest tip de terapie şi din ce în ce mai mulţi terapeuţi cedează acestei tentaţii. Dacă terapeuţii ar trebui sau nu să cedeze acestei moderne atracţii este un subiect controversat printre specialişti. Cauza acestor controverse o constituie locul în care fiecare dintre terapeuţi aşează psihologia, mai aproape de ştiinţă sau mai aproape de artă. Moderniştii care practică terapia la distanţă cu convingere, sunt, în principiu, cei care aşează psihologia mai aproape de ştiinţă. Ei pun accent mai mult pe tehnici şi metode, despre care, pe măsură ce le perfecţionează,  cred că pot substitui, elementele care, din cauza distanţei, sunt afectate parţial sau lipsesc cu desăvârşire.


Sunt terapeuţi care pledează în favoarea terapiei la distanţă folosindu-se de cele mai noi descoperiri ştiinţifice privind creierul uman, însă argumentaţia lor este făcută într-o manieră care ne trimite mai degrabă în zona spiritualităţii, decât în zona tehnologiei. Argumentaţia lor se bazează, mai exact, pe asemănarea de structură dintre Univers, internet şi creierul uman. Dat fiind că ultimele descoperiri arată că Universul este un creier gigant, atunci rezultă că toţi oamenii sunt interconectaţi, la fel cum sunt toate celelalte elemente ale Universului. Şi cum reţeaua de internet a fost creată după modelul creierului uman, atunci calculatorul este un Univers în miniatură care nu face altceva decât să scoată la lumină, să facă vizibilă „mistica” legătura care oricum există între toţi oamenii. Aşadar, argumentul tradiţionaliştilor potrivit căruia aparatura tehnologică afectează cel mai important ingredient al unei terapii de succes, relaţia terapeutică, este contraargumentat de moderniştii care, în baza descoperirilor ştiinţifice, spun că nimic nu ne separă de fapt, suntem cu toţii interconectaţi şi atunci contactul uman faţă în faţă şi distanţa fizică reprezintă o falsă problemă.

Între cele două poziţii extreme, nimeni nu pune la îndoială că există situaţii în care terapia la distanţă poate da rezultate. Nimeni nu pune la îndoială că un mic ajutor poate cântări foarte mult faţă de niciun ajutor. Terapia la distanţă îşi poate găsi justificarea atunci când clienţii locuiesc în altă ţară sau când nu se pot deplasa din cauza unor probleme de sănătate. De asemenea, când vorbim despre probleme specifice minore în care clienţii au nevoie doar de câteva repere, cum se întâmplă în parenting, terapia la distanţă poate avea rezultate foarte bune, cu specificaţia că nici aici nu există reţete universal valabile pentru orice situaţie iar o analiză foarte atentă a contextului în care are loc problema poate fi necesară.

Însă argumentele potrivit cărora terapia la distanţă îi încurajează pe cei care sunt foarte ocupaţi sau pe cei care se tem de stigmatizare, sunt îndoielnice. Şi asta deoarece  capacitatea clientului de a trece peste aceste „inconveniente”  reprezintă minimum de implicare şi motivare de care este nevoie din partea acestuia pentru ca terapia să funcţioneze. Posibilitatea ca aceşti clienţi să nu aibă nevoie decât de un prieten este foarte mare. Nimeni nu pune la îndoială importanţa şi influenţa pozitivă pe care o poate avea un prieten foarte bun, empatic, înţelegător, sfătuitor, în al cărui rol, crede clientul, că poate intra un terapeut. Însă un terapeut veritabil nu este un prieten foarte bun. Iar un prieten foarte bun nu poate fi niciodată terapeutul prietenului său. Relaţia dintre terapeut şi clientul său este una specifică şi se clădeşte, aşa cum au demonstrat tradiţionaliştii, în anumite condiţii şi prin anumite mijloace. Condiţii şi mijloace care îi oferă terapeutului, pe de o parte, controlul asupra transferului afectiv dintre el şi clientul său, adică posibilitatea de a privi cât mai obiectiv cu putinţă ceea ce se întâmplă în terapie şi de a îndrepta transferul doar în beneficiul clientului, iar pe de altă parte, capacitatea de a empatiza cu clientul său atât de mult încât să rămână constant, oglinda acestuia.  Aceste condiţii şi mijloace sunt doar parţial garantate de tehnici şi metode. Pentru că nu există tehnici şi metode universale pentru orice situaţie în care clientul şi terapeutul se pot afla. Orice situaţie ţine de intersubiectivismul celor doi. Aşadar, condiţiile şi mijloacele prin care se clădeşte relaţia terapeutică depind, pe de o parte, de arta terapeutului, iar pe de altă parte, de implicarea, deschiderea şi motivarea  clientului.

Astfel, întrebarea la care trebuie să ne răspundem atunci când începem o terapie la distanţă, fie în calitate de client, fie în calitate de terapeut, este: „se poate clădi o relaţie terapeutică, în faţa calculatorului sau la telefon? poate exista o relaţie terapeutică autentică, în afara contactului uman obişnuit, faţă în faţă?”. Pentru că, indiferent de abordare, terapeuţii din toate locurile şi timpurile, au căzut de acord că relaţia terapeutică este unul dintre cele mai importante elemente ale terapiei. Viziunea modernă aduce atingere unei convingeri care datează de un secol şi jumătate.

Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să lăsăm deoparte, cel puţin pentru moment, viziunea „interconectării mistice” dintre oameni şi să încercăm să privim de aproape şi cât mai concret cu putinţă, relaţiile dintre oameni, aşa cum se desfăşoară ele în viaţa de zi cu zi, atunci când oamenii sunt aproape unul de celălalt şi atunci când sunt în faţa calculatorului sau la telefon. Pentru că relaţia terapeutică, chiar dacă este una specifică, este tot o relaţie între doi oameni care comunică, aşa cum este relaţia dintre doi prieteni, doi colegi, mamă-copil, soţ-soţie etc.

Dacă privim de aproape aceste relaţii, în cele două ipostaze, vom vedea, cei mai mulţi dintre noi, că tehnologia este şi prietenul relaţiilor dintre oameni, şi duşmanul lor. Tehnologia îi poate apropia pe oameni dar îi şi poate îndepărta. Gradul în care reuşeşte să apropie sau să îndepărteze depinde de oamenii din respectiva relaţie, de intersubiectivismul lor şi de locul, momentul în care se desfăşoară aceasta. Pe de altă parte, depinde din ce parte privim tehnologia, din perspectiva avantajelor sau din perspectiva dezavantajelor. Pentru că atât avantajele cât şi dezavantajele sunt conferite de acelaşi element al tehnologiei şi anume împlinirea pe jumătate a nevoilor de iubire şi apartenenţă, nevoi situate pe a treia treaptă a piramidei nevoilor umane, concepute de Maslow (aici sunt incluse nevoile de afecţiune şi de comunicare conferite de familie, prieteni, colegi, grupuri, comunitate).

Cu ajutorul tehnologiei, aceste nevoi sunt satisfăcute parţial. Iar uneori satisfacţia parţială este greu de delimitat de satisfacţia completă. Această dificultate de delimitare poate crea  iluzia împlinirii. Când însă jumătăţile nesatisfăcute se adună şi se înmulţesc, iluzia împlinirii se poate transforma brusc într-o senzaţie puternică de insatisfacţie. Acesta este momentul în care unii aruncă telefonul, închid calculatorul şi spun cuiva “hai să ne vedem”, pentru alţii poate fi momentul în care se simt atât de singuri, nenădăjduiţi şi vlăguiţi încât fac doar o pauză de aparatură şi apoi o iau de la capăt. Tehnologia le este duşman celor care se obişnuiesc să trăiască doar pe jumătate satisfăcuţi. Iar a fi pe jumătate satisfăcut este tentant pentru cei care ies cu greu din zona lor de confort, pentru cei cu mai puţină iniţiativă sau energie sau pentru introverţii convinşi. Din acest punct de vedere, tehnologia ne tentează cu jumătăţile de relaţie, cu prietenii imaginari pe care îi putem avea stând confortabil în fotoliul de acasă. Cu alte cuvinte, tehnologia reprezintă calea uşoară, care de cele mai multe ori nu este cea mai bună. De câte ori nu am ales un lucru mai prost doar pentru că era mai aproape? Şi cu siguranţă mulţi dintre noi au trăit situaţii în care ne-am bucurat atunci când calea uşoară a dispărut şi ne-am spus, după ce am trecut de dezamăgirea de moment: „Ce bine că nu mai am de ales, acum sunt obligat să fac lucrurile cum trebuie (cum ştiam că trebuie pentru mine).” Dacă mergem mai departe în această direcţie cu argumentarea, ajungem din nou la piramida lui Maslow şi vedem că nesatisfacerea completă a nevoilor de iubire şi apartenenţă, ne împiedică să urcăm pe următoarele trepte ale ierarhiei nevoilor umane fundamentale. Dacă tehnologia are sau va avea soluţii şi pentru treptele următoare, rămâne de văzut…

Dacă privim lucrurile din perspectiva avantajelor, nu putem să nu admitem că tehnologia este şi un aliat al relaţiilor dintre oameni. Dacă am spus că tehnologia le este duşman celor care se obişnuiesc să trăiască pe jumătate satisfăcuţi, ea este un bun prieten celor care aleg  să fie pe jumătate satisfăcuţi decât să nu fie deloc. Atunci când distanţele şi timpul nu le permit, cu ajutorul tehnologiei, oamenii păstrează legătura. Iar păstrarea legăturii, prin orice mijloace, se dovedeşte a fi de o mare importanţă pentru relaţii. Tehnologia reuşeşte să atenueze şi uneori chiar să elimine complet senzaţia de înstrăinare pe care oamenii o resimt după ce nu s-au văzut un timp şi care poate consecinţe nefaste.  Există relaţii care rezistă perioade lungi, la distanţă, prin intermediul tehnologiei. Iar când problema timpului şi a distanţei s-a rezolvat, relaţia, care fără tehnologie s-ar fi rupt, poate continua de unde a rămas. Nu mai vorbim de situaţiile în care doar auzul vocii mamei la telefon, citirea unor cuvinte încurajatoarea scrise de un prieten prin intermediul internetului sau vederea unor imagini chiar şi distorsionate ale partenerului de viaţă, reuşesc să scoată dintr-o stare teribilă pe cineva care urma să ia decizii regretabile.

Dar oricât de mult ar reuşi tehnologia să atenueze înstrăinarea, ea nu poate elimina complet dorul. Iar când dorul devine insuportabil, ochii aleg să se uite. Ochii care nu se văd de aproape, se uită. E doar o chestiune de timp, în funcţie de situaţie şi de oamenii din relaţia respectivă, cât de lung e acesta. Pentru că acele jumătăţi de insatisfacţie se acumulează neîncetat şi până la urmă, oamenii vor căuta, într-un mod sau în altul să descarce tensiunea creată de nevoile refulate.

Aşadar, dacă în prezent, relaţiile dintre oameni sunt aşa cum le-am descris mai sus, legătara de structură Univers-internet-creier nu poate, cel puţin în acest secol, să garanteze o relaţie autentică de durată între doi oameni. Iar relaţia terapeutică fiind o relaţie între doi oameni se confruntă cu mari dificultăţi. Psihologia este totuşi ştiinţă iar ştiinţa evoluează. Nu putem opri evoluţia, indiferent în ce direcţie ar merge. Nu putem să nu admitem că, în secolul viitor, oamenii vor simţi, prin intermediul tehnologiei, o „legătură mistică” între ei, fiind în permanenţă la distanţă. Şi nu putem să nu luăm în considerare legea Universului, formulată de  Charles Darwin cu mult înainte ca psihologia să devină ştiinţă şi care spune că “nu supravieţuiesc speciile cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci cele mai uşor adaptabile.”

Dincolo de toate argumentele prezentate până acum în favoarea terapiei la distanţă, există unul, care doar singur, ne poate convinge să acceptăm, cu prudenţă însă, terapia la distanţă. Acesta este reprezentat de importanţa contribuţiei clientului la terapie, care este de asemenea, aşa cum au conchis terapeuţii din toate locurile şi timpurile, unul dintre cele mai importante ingrediente ale unei terapii de succes. Dacă clientul poate trece cu uşurinţă de barierele puse de tehnologie şi, prin unicitatea sa, să vadă în ecranul calculatorului o oglindă, şansele terapiei pot creşte considerabil. Nu putem şti sigur însă, atâta timp cât clienţii şi timpurile moderne o cer, terapeuţii trebuie să găsească soluţii. Iar aceste soluţii, cerute de ştiinţă, se pot ascunde tot în arta terapiei.

Aşadar, dacă ai avut răbdarea să citeşti cu atenţie tot ce am scris şi dacă în continuare vrei să încerci una din formele posibile de terapie la distanţă, merită să încerci. S-ar putea să meargă. E însă foarte posibil, ca după ce ne întâlnim măcar o data în cabinet, să îţi spun că eu cred cu tărie că nu va merge şi să încerc să te conving să revii în acelaşi loc. Dar, în funciţie de modul tău unic de a fi, în funcţie de problemele şi nevoile tale, s-ar putea să accept propunerea ta. Chiar şi aşa, nu există garanţii. Însă nu există garanţii nici pentru terapia în cabinet. Singura garanţie pe care ţi-o pot oferi este că eu voi face tot ce îmi stă în putinţă să te ajut. Restul depinde de tine!

SUS